Părerea criticului
Bruce Willis a avut Al 6-lea simţ, de ce n-ar avea şi Jean Claude van Damme şanse la o reabilitare? De fapt JCVD, un pseudo-documentar în care "muşchii din Bruxelles" îşi joacă propriul rol, este o dublă reabilitare: a belgianului forţos, dar şi a leneşei autostrăzi Transilvania.
Cu darul propriu al TIFF de a face un eveniment cool din care toată lumea are de câştigat, JCVD a fost prezentat pe cei câţiva kilometri din autostrada Transilvania realizaţi în ani de zile. La 37 de kilometri de Cluj, cinci kilometri de asfalt încă nu întru totul dezvirginat a aşteptat sute de maşini pentru ca ecranul alb să se colorezecu tribulaţiile lui van Damme şi a-l auzi pe acelaşi "cel mai cunoscut actor belgian" revenind la limba maternă pe radioul din maşinile "spectatoare".
Ca film, JCVD este cât se poate de comic, iar van Damme ar trebui aplaudat pentru aplombul cu care face haz de necaz şi se recunoaşte învins, hulit, falit şi o întreagă suită de alte atribute de care un "mare" de la Hollywood ar fugi fără să se mai oprească. Mie această dublă "reabilitare" mi s-a părut mai degrabă ironică: ceea ce Bechtel poate speră că este o lovitură de imagine (developer-ul a invitat jurnalişti de la mai toate publicaţiile) nu este decât o ambalare în pripă, într-o hârtie translucidă, a aceloraşi cinci kilometraşi de autostradă care aşteaptă de ani de zile, fără sorţi de izbândă, să se înmulţească. Fără îndoială, din punctul de vedere al TIFF evenimentul este un succes, dar nu la fel stau lucrurile pentru van Damme şi Bechtel. Iar fraza lui Tudor Giurgiu, preşedintele TIFF, care a asemănat parcursul "în sus" al festivalului cu destinul sinuos al autostrăzii sună mai degrabă a ironie şi reproş decât a realitate.
Dacă ţi-a plăcut Sport sângeros sau Soldatul universal, Jean Claude van Damme la 47 de ani, buhăit, dependent de droguri şi cu familia distrusă de excese prea numeroase pentru a le enumera aici este o imagine cu totul şi cu totul nouă. Tot respectul pentru curajul actorului, care (se) joacă excelent în această aventură a lui în acelaşi timp rizibilă şi eroică. Nu multe sunt celebrităţile în stare să bată cu pumnul în masă (fără a o mai face ţăndări) şi să spună în gura mare: "da, am dat chix, şi ce-i cu asta?".
Cu darul propriu al TIFF de a face un eveniment cool din care toată lumea are de câştigat, JCVD a fost prezentat pe cei câţiva kilometri din autostrada Transilvania realizaţi în ani de zile. La 37 de kilometri de Cluj, cinci kilometri de asfalt încă nu întru totul dezvirginat a aşteptat sute de maşini pentru ca ecranul alb să se colorezecu tribulaţiile lui van Damme şi a-l auzi pe acelaşi "cel mai cunoscut actor belgian" revenind la limba maternă pe radioul din maşinile "spectatoare".
Ca film, JCVD este cât se poate de comic, iar van Damme ar trebui aplaudat pentru aplombul cu care face haz de necaz şi se recunoaşte învins, hulit, falit şi o întreagă suită de alte atribute de care un "mare" de la Hollywood ar fugi fără să se mai oprească. Mie această dublă "reabilitare" mi s-a părut mai degrabă ironică: ceea ce Bechtel poate speră că este o lovitură de imagine (developer-ul a invitat jurnalişti de la mai toate publicaţiile) nu este decât o ambalare în pripă, într-o hârtie translucidă, a aceloraşi cinci kilometraşi de autostradă care aşteaptă de ani de zile, fără sorţi de izbândă, să se înmulţească. Fără îndoială, din punctul de vedere al TIFF evenimentul este un succes, dar nu la fel stau lucrurile pentru van Damme şi Bechtel. Iar fraza lui Tudor Giurgiu, preşedintele TIFF, care a asemănat parcursul "în sus" al festivalului cu destinul sinuos al autostrăzii sună mai degrabă a ironie şi reproş decât a realitate.
Dacă ţi-a plăcut Sport sângeros sau Soldatul universal, Jean Claude van Damme la 47 de ani, buhăit, dependent de droguri şi cu familia distrusă de excese prea numeroase pentru a le enumera aici este o imagine cu totul şi cu totul nouă. Tot respectul pentru curajul actorului, care (se) joacă excelent în această aventură a lui în acelaşi timp rizibilă şi eroică. Nu multe sunt celebrităţile în stare să bată cu pumnul în masă (fără a o mai face ţăndări) şi să spună în gura mare: "da, am dat chix, şi ce-i cu asta?".
