Prin JEANNE DIELMAN, 23 QUAI DU COMMERCE, 1080 BRUXELLES (reg. Chantal Akerman, 1975) ni se deschide o fereastră ascunsă prin care privim în interiorul sufletului unei persoane. Prin cele trei zile în care rutina domestică se desfășoară fără nicio înfrumusețare prealabilă, pare că asistăm la nașterea unor riduri, la înmugurirea unei stări maladive. Rețeta de a folosi ca și decor un apartament cu toate lucrurile domestice recognoscibile, de a lăsa vânzătorii de magazine să își joace rolul fără intervenția figurației măresc impactul asupra privitorului. Desigur, dacă la acest disconfort psihic (care poate fi conștientizat sau nu, dar tot un disconfort se așterne) se adaugă 3 ore și 21 de minute în care asistăm doar la desfășurarea unor activități casnice (ușor de catalogat ca fiind banale), poate duce la o plictiseală care să ne alunge din fața ecranului. Dar miza filmului este alta, regizoarea accesând alte pârghii ale cinematografului decât cele ale scenariului sau ale calității actorilor.
Prin cele trei zile care se desfășoară cu viteza realelor minute din viață nu cu viteza minutelor din postproducție, vedem cum omul este construit din treburile casnice, mai mult sau mai puțin mașinale, pe care le face. Uneori, o mică sincopă în rutină poate să îți dea ziua peste cap, ajungând la final de zi să spui că ai avut o zi proastă. Poate că dacă am avea în bucătărie (sau în dormitor) o regizoare precum Chantal Akerman care să ne arate seara când anume au început lucrurile să scârțâie (în cazul personajului undeva pe la gătirea cartofilor din ziua a doua) am putea să ne conștientizăm gesturile / impulsurile. Privitorul este aproape de personaj, în cele mai intime momente ale ei, atunci când execută cele mai uzuale lucruri, putând să îi vadă inexpresivitatea cu care totuși execută precis toate treburile casnice. Până la urmă Jeanne este o mobilă vie, o mobilă funcțională atunci când urmează un orar precis. Odată ce apare o mică deviere, precizia și calitatea executării treburilor are de suferit. La început cartofii sunt uitați pe foc, apoi luminile nu mai sunt stinse / aprinse când trebuie, nu se mai încheie la un nasture de la capot (un nasture din dreptul pieptului), iese prea devreme la cumpărături, nu mai poate sta la masa unde stătea de obicei în cafenea etc, toate acestea adăugându-i mici grimase pe chip iar gesturile care urmează par că duc povara actelor ratate care se succed tot mai rapid.
Grija mașinală față de copil dă la spate trauma morții soțului ei pe care nu a evitat să o confrunte. Faptul că primește regulat vizite amoroase pentru care este plătită, arată nevoia ei de intimitate pe care nu pare să o deosebească de banalul curățat de cartofi. Jeanne este mereu singură, chiar se însingurează cadru cu cadru și, făcând asta, ajunge la sânge. Supiera (alt obiect casnic, chiar feminin) este locul unde adună banii dați de clienți, și această supieră stă în sufragerie în mijlocul mesei, în cadrul final dând echilibru atât scenei cât și personajului.
Este un vid pe stradă, în casă, în relația cu copilul, în replicile actorilor (instruiți să rostească inexpresiv rolurile) și în acest vid, eu, personal, m-am recunoscut. Până la urmă este un film care ne prezintă hiatusurile din care ne este construită viața, iar acele hiatusuri, odată recunoscute, devin interesante pentru că urmărim asiduu grimasele personajului. Desigur, putem pune în locul personajului pe cineva drag (soția, mama etc) sau ne putem pune pe noi, și atunci cele 3 ore trec fulgerător. Mai ales când începi să vezi sincopele, devierile la care cauți reacția personajului ca și când ar fi a ta. Cel puțin în cazul meu, filmul m-a transpus în aceste trăiri neconștientizate din timpul băii, din timpul preparării cafelei, din timpul treburilor casnice etc.
Da, a fost un curaj acest film pentru anii 1970, cu iz de documentar casnic, în care cele mai banale activități ale unei femei din clasa de mijloc sunt oferite spectatorului așa cum sunt ele, fără farduri, fără machiaj. Filmul vorbește (pe limba peliculei, desigur) despre femeie, despre traumele depășite sau nu, despre luptele interioare, despre sexualitate, despre săturare. Supiera, ca o lampă ce ține în ea trauma femeii, tronează în sufragerie ca o autoritate nerostită a acelor două vieți care traversează filmul.
eduard_stratan
pe 08 Iunie 2021 14:18
Se spune ca la restaurant nu este frumos sa ridici farfuria ca sa mananci si ultima lingura de supa! Regula nu este valabila si pentru "les peurs francaises"! Ma mir totusi ca nu s-au apucat sa linga farfuriile!
El_KaPpa
pe 15 Mai 2020 14:27
Dupa mai bine de trei ore in care eram gata sa-l consider o capodopera feminista originala am fost dezamagit sa descopar in ultimele minute feminismul radical. Privit apoi in ansamblu mi se pare un film cu idei limitate, care ofera o tema doar dintr-un unghi foarte subiectiv si fara argumentele necesare. Facand o medie intre originalitate realizarii si mesajul limitat transmis, eu nu ii pot da mai mult.
alali
pe 12 Decembrie 2016 23:19
De acum inainte nu o sa ma mai plang niciodata de interminabilele filme ale lui Bela Tarr, (nu ca as fi facut-o vreodata dar... ziceam), in specia de lungimea acelor cadre interminabile, care surprind o actiune banala cum ar fi mersul, minute in sir. Macar in cazul regizorului ungur cadrele sunt active, in miscare, vii. Pe cand in aceasta prezentare a regizoarei belgiene, Chantal Akerman, asistam pe langa astfel de momente, si la clipe de meditatie, de priviri in gol, de momente de evadare din cotidian pe care si le acorda eroina filmului atunci cand e singura.
Tot ca si senzatii de deja-vu o sa invoc decorul orasenesc oarecum kieslowskian sau filmarea unor elementelor aparent inutile ce aminteste putin de abordarea lui Warhol. E adevarat ca toate aceste detalii folosesc la electrificarea starii de anxietate si de saturatie, incarcare care va duce la explozivul deznodamant. Dar prima ora este realmente insuportabila. Chestia e ca am reusit sa inteleg tot acest artificiu al crearii acestei prime zile inca de dinainte de a vedea finalul. Stiam despre regizoare ca este o feminista militanta, deci si filmul acesta va transmite un mesaj transant prin felul in care este el realizat. Insa daca eu am clacat in 70 de minute in care se comprima toata aceasta zi din viata unei femei ce trudeste in gospodarie, ce oare simte o femeie dupa ani si ani de astfel de activitati repetitive, monotone si uniforme?
Depasind senzatia mea, particulara, care ma face sa simt ca filmul se termina exact cand ar fi trebuit sa inceapa cu adevarat, pana aproape de final eram decis sa scot securea si sa trec la atac, desfiintand categoric aceasta realizare. Totul se schimba in ultimele 7-10 minute si realizezi ca o critica dura, categorica, nu mai este posibila. Asta nu inseamna ca finalul salveaza intreaga opera. Ramane inca senzatia de oboseala, de epuizare prin repetitia banalului, dar surprinzator, nu de durata inutila asa cum am avut tentati sa declar pana inainte cu cateva minute de a se inchia proiectia. Toata aceasta monotonie este rezultatul hiperrealismului care trateaza minutios elementele considerate de artista ca fiind esentiale. Iar important in filmul de fata este desfasurarea normala a unei zile obisnuite. Si totusi in aceasta zi "normala" apare si un element iesit din comun, scandalos ce mai! dar care a fost depasit de parca nici nu ar fi fost observat de mine, din cauza acestei rutine suparatoare care continua iara si iara.... Activitatea asta oarecum mecanica, estompeaza aceasta fapta imorala si tot ea pastreaza o ordine a lucrurilor, un firesc straniu ce va încorporeaza chiar si fapta reprobabila, normalizand-o. Ruperea aceastei rutine va avea rezultate catastrofale.
Modul de filmare perpendicular, cu o camera fixa creaza si el un climat de singuratate, un aer de confidentialitate, dand impresia ca spectatorul spioneaza întrucâtva acest camin. Interesant e nu doar ca filmarea este fixa, dar nu se foloseste deloc nici zoom-ul, nici variata de focalizare, nimic. Ai impresia ca tot filmul are doar 2 membrii in distributie + echipa. Nu tu cameramen, nimic. Totul pare realizat numai de cei 2 protagonisti. Tot asa este si montajul. Secvente lungi, taiate doar pentru a schimba locatia de filmare eventual. In rest, odata ce actorul este reperat in cadru, filmarea curge linistita, chiar daca de multe ori, din cauza apropierii de obiectiv, a miscarii interpretului, el iese din cadru, apare trunchiar sau mai stiu eu cum. Camera inregistreaza nestingherita.
Maniera de a reda aproape tot ce tine de realizarea unei activitati, oricat de banale ar fi ea, creaza doua momente confuze. Primul este legat de plimbarea de seara. Vedem personajele cum se pregatesc pentru iesire, parasesc apartamentul, coboara cu liftul, ies din imobil si se pierd in noapte. Dupa circa 30 de secune, un minut, se intorc in cladire, iau liftul si reintra in casa. Unde au fost de au stat doar atat de putin? A fost sau nu taiata secventa? E o intrebare la care pe moment nu ai raspuns
Al doilea moment derutant este punerea in pat. Se sting becurile, se trage plapuma iar dupa alte cateva zeci de secunde suna... Oare ce s-a intamplat? Cine suna? Aflam ca a fost ceasul. De ce? Se pregateste ceva? Nu! Se deschide geamul si pasarile se aud ciripind. E dimineata deja! Dar toata scena e dintr-o bucata, sau cel putin asa pare. Cand a trecut timpul? Strasnica manipulare, stranie senzatie!
Concluzei: O experienta tulburatoare, bizara prin maniera in care este construita, si tulburatoare ca efect provocat asupra spectatorului. Pretentioasa realizare, greoaie si apasatoare pentru oricine doreste sa patrunda in acest univers feminin. Filmul foloseste magistral toata acesta durata de 190 de minute, doar ca abia la final realizezi ca lehamitea pe care ti-o provoaca are un scop extrem de bine gandit. Nota 7,11!
Prin cele trei zile care se desfășoară cu viteza realelor minute din viață nu cu viteza minutelor din postproducție, vedem cum omul este construit din treburile casnice, mai mult sau mai puțin mașinale, pe care le face. Uneori, o mică sincopă în rutină poate să îți dea ziua peste cap, ajungând la final de zi să spui că ai avut o zi proastă. Poate că dacă am avea în bucătărie (sau în dormitor) o regizoare precum Chantal Akerman care să ne arate seara când anume au început lucrurile să scârțâie (în cazul personajului undeva pe la gătirea cartofilor din ziua a doua) am putea să ne conștientizăm gesturile / impulsurile. Privitorul este aproape de personaj, în cele mai intime momente ale ei, atunci când execută cele mai uzuale lucruri, putând să îi vadă inexpresivitatea cu care totuși execută precis toate treburile casnice. Până la urmă Jeanne este o mobilă vie, o mobilă funcțională atunci când urmează un orar precis. Odată ce apare o mică deviere, precizia și calitatea executării treburilor are de suferit. La început cartofii sunt uitați pe foc, apoi luminile nu mai sunt stinse / aprinse când trebuie, nu se mai încheie la un nasture de la capot (un nasture din dreptul pieptului), iese prea devreme la cumpărături, nu mai poate sta la masa unde stătea de obicei în cafenea etc, toate acestea adăugându-i mici grimase pe chip iar gesturile care urmează par că duc povara actelor ratate care se succed tot mai rapid.
Grija mașinală față de copil dă la spate trauma morții soțului ei pe care nu a evitat să o confrunte. Faptul că primește regulat vizite amoroase pentru care este plătită, arată nevoia ei de intimitate pe care nu pare să o deosebească de banalul curățat de cartofi. Jeanne este mereu singură, chiar se însingurează cadru cu cadru și, făcând asta, ajunge la sânge. Supiera (alt obiect casnic, chiar feminin) este locul unde adună banii dați de clienți, și această supieră stă în sufragerie în mijlocul mesei, în cadrul final dând echilibru atât scenei cât și personajului.
Este un vid pe stradă, în casă, în relația cu copilul, în replicile actorilor (instruiți să rostească inexpresiv rolurile) și în acest vid, eu, personal, m-am recunoscut. Până la urmă este un film care ne prezintă hiatusurile din care ne este construită viața, iar acele hiatusuri, odată recunoscute, devin interesante pentru că urmărim asiduu grimasele personajului. Desigur, putem pune în locul personajului pe cineva drag (soția, mama etc) sau ne putem pune pe noi, și atunci cele 3 ore trec fulgerător. Mai ales când începi să vezi sincopele, devierile la care cauți reacția personajului ca și când ar fi a ta. Cel puțin în cazul meu, filmul m-a transpus în aceste trăiri neconștientizate din timpul băii, din timpul preparării cafelei, din timpul treburilor casnice etc.
Da, a fost un curaj acest film pentru anii 1970, cu iz de documentar casnic, în care cele mai banale activități ale unei femei din clasa de mijloc sunt oferite spectatorului așa cum sunt ele, fără farduri, fără machiaj. Filmul vorbește (pe limba peliculei, desigur) despre femeie, despre traumele depășite sau nu, despre luptele interioare, despre sexualitate, despre săturare. Supiera, ca o lampă ce ține în ea trauma femeii, tronează în sufragerie ca o autoritate nerostită a acelor două vieți care traversează filmul.
Tot ca si senzatii de deja-vu o sa invoc decorul orasenesc oarecum kieslowskian sau filmarea unor elementelor aparent inutile ce aminteste putin de abordarea lui Warhol. E adevarat ca toate aceste detalii folosesc la electrificarea starii de anxietate si de saturatie, incarcare care va duce la explozivul deznodamant. Dar prima ora este realmente insuportabila. Chestia e ca am reusit sa inteleg tot acest artificiu al crearii acestei prime zile inca de dinainte de a vedea finalul. Stiam despre regizoare ca este o feminista militanta, deci si filmul acesta va transmite un mesaj transant prin felul in care este el realizat. Insa daca eu am clacat in 70 de minute in care se comprima toata aceasta zi din viata unei femei ce trudeste in gospodarie, ce oare simte o femeie dupa ani si ani de astfel de activitati repetitive, monotone si uniforme?
Depasind senzatia mea, particulara, care ma face sa simt ca filmul se termina exact cand ar fi trebuit sa inceapa cu adevarat, pana aproape de final eram decis sa scot securea si sa trec la atac, desfiintand categoric aceasta realizare. Totul se schimba in ultimele 7-10 minute si realizezi ca o critica dura, categorica, nu mai este posibila. Asta nu inseamna ca finalul salveaza intreaga opera. Ramane inca senzatia de oboseala, de epuizare prin repetitia banalului, dar surprinzator, nu de durata inutila asa cum am avut tentati sa declar pana inainte cu cateva minute de a se inchia proiectia. Toata aceasta monotonie este rezultatul hiperrealismului care trateaza minutios elementele considerate de artista ca fiind esentiale. Iar important in filmul de fata este desfasurarea normala a unei zile obisnuite. Si totusi in aceasta zi "normala" apare si un element iesit din comun, scandalos ce mai! dar care a fost depasit de parca nici nu ar fi fost observat de mine, din cauza acestei rutine suparatoare care continua iara si iara.... Activitatea asta oarecum mecanica, estompeaza aceasta fapta imorala si tot ea pastreaza o ordine a lucrurilor, un firesc straniu ce va încorporeaza chiar si fapta reprobabila, normalizand-o. Ruperea aceastei rutine va avea rezultate catastrofale.
Modul de filmare perpendicular, cu o camera fixa creaza si el un climat de singuratate, un aer de confidentialitate, dand impresia ca spectatorul spioneaza întrucâtva acest camin. Interesant e nu doar ca filmarea este fixa, dar nu se foloseste deloc nici zoom-ul, nici variata de focalizare, nimic. Ai impresia ca tot filmul are doar 2 membrii in distributie + echipa. Nu tu cameramen, nimic. Totul pare realizat numai de cei 2 protagonisti. Tot asa este si montajul. Secvente lungi, taiate doar pentru a schimba locatia de filmare eventual. In rest, odata ce actorul este reperat in cadru, filmarea curge linistita, chiar daca de multe ori, din cauza apropierii de obiectiv, a miscarii interpretului, el iese din cadru, apare trunchiar sau mai stiu eu cum. Camera inregistreaza nestingherita.
Maniera de a reda aproape tot ce tine de realizarea unei activitati, oricat de banale ar fi ea, creaza doua momente confuze. Primul este legat de plimbarea de seara. Vedem personajele cum se pregatesc pentru iesire, parasesc apartamentul, coboara cu liftul, ies din imobil si se pierd in noapte. Dupa circa 30 de secune, un minut, se intorc in cladire, iau liftul si reintra in casa. Unde au fost de au stat doar atat de putin? A fost sau nu taiata secventa? E o intrebare la care pe moment nu ai raspuns
Al doilea moment derutant este punerea in pat. Se sting becurile, se trage plapuma iar dupa alte cateva zeci de secunde suna... Oare ce s-a intamplat? Cine suna? Aflam ca a fost ceasul. De ce? Se pregateste ceva? Nu! Se deschide geamul si pasarile se aud ciripind. E dimineata deja! Dar toata scena e dintr-o bucata, sau cel putin asa pare. Cand a trecut timpul? Strasnica manipulare, stranie senzatie!
Concluzei: O experienta tulburatoare, bizara prin maniera in care este construita, si tulburatoare ca efect provocat asupra spectatorului. Pretentioasa realizare, greoaie si apasatoare pentru oricine doreste sa patrunda in acest univers feminin. Filmul foloseste magistral toata acesta durata de 190 de minute, doar ca abia la final realizezi ca lehamitea pe care ti-o provoaca are un scop extrem de bine gandit. Nota 7,11!