Părerea criticului
"Jocul" ...e mai mult decât un joc
Dar şi mai mult... e până departe!
Filmul românesc independent a mai înregistrat un eveniment: Universitatea Hyperion (Facultatea de Arte), care la nivel pedagogic (că financiar... de!) poate concura fără probleme cu U.N.A.T.C.-ul (şi la bune, şi la rele - dar la cele bune, chiar îl şi întrece, cum ar fi unele clase de actorie), a produs primul lung-metraj (U.N.A.T.C.-ule, tu ce-aştepţi? Că bani, slavă Domnului, ai căcălău Măria Ta!) "Jocul" tinerei absolvente Olimpia S. Mustaţă e mult mai mult decât un simplu film de şcoală, şi cel puţin sub unele aspecte are şanse să capteze destul de onorabil publicul. Problemele apar pe anumite niveluri profesionale - sub acest aspect, avem de-a face cu un veritabil sandviş multistratificat: o felie de şvaiţer, peste una de şuncă savuroasă, peste un strat de margarină râncedă, pe o felie de pâine integrală.
Să le luăm metodic:
Felia de pâine. Olimpia S. Mustaţă porneşte de la o temă substanţială şi generoasă. Câţiva tineri, studenţi la regie de film, demarează un exerciţiu de surprindere a realităţii, care după o perioadă de observaţii frivole se aprofundează, ajungând în final la o serie de experimente îndrăzneţe şi implicate, cu rol social consistent. Într-un cuvânt, ajung "să schimbe lumea". Iniţialul "joc" de transformă treptat într-un aport major la umanizarea societăţii debusolate în care trăim - pe scurt: they make a change.
Margarina râncedă. Asta-i dramaturgia. Tragedia noastră este aceea că, lăsând la o parte câteva excepţii notabile, nu avem scenarişti adevăraţi - şi, mai ales, ne lipseşte o autentică şcoală de dramaturgie cinematografică. Secţiunea C.A.V. de la U.N.A.T.C. bâjbâie cu graţie, iar la Hyperion lucrurile stau şi mai rău. Ce-i drept, Olimpia porneşte din start de la premisa unui scenariu non-formulaic, foarte personal şi cu ambiţii novatoare - dar, din păcate, scârţâie din toate încheieturile. Trebuie să se reţină că dramaturgia de film îmbină în sensul cel mai semnificativ libertatea creatoare şi rigoarea profesională - adică: în primul rând, trebuie să cunoşti regulile scenaristicii, să le stăpâneşti conştient şi precis, să le aprofundezi începând prin a lucra în cheie clasică, şi abia apoi îţi poţi permite să experimentezi, să inovezi, să surprinzi. Or, scenariul "Jocului" este simplist, liniar şi tulbure. E adevărat că se simte substratul unei poveşti complexe şi solide - dar transpunerea ei dramaturgică nu ajunge la nivelul dezirabil al ambiguităţii implicite, rămânând doar neclară. Lipsesc prea multe articulaţii esenţiale (fie şi numai sugerate), care să-i confere atât limpezime, cât şi dinamism şi dramatism.
Şunca savuroasă. Aici e vorba de regie. Se vede cu ochiul liber că Olimpia are filmul în sânge. Cele câteva lacune specifice se revendică din lipsurile scenariului - inclusiv faptul că protagonistul, Dragoş Onisei, un actor extrem de profund, nuanţat şi disponibil, excelent atât în dramă cât şi pe comedie, e nedrept de subfolosit (din scriitură). Practic, eroul se pierde în peisaj, şi pe lângă motivaţiile lui insuficient conturate nu beneficiază nici de şansa valorificării depline a talentului. Noroc că regisoarea recuperează în planul expresiei vizuale, unde dovedeşte forţă şi imaginaţie. Imageria filmului este creativă, spectaculoasă (chiar şi cu multe accente spectaculare - diferenţa contează, dar aici se justifică prin context), mereu surprinzătoare. În mare parte, regia salvează lipsa de dinamism din scenariu, cu şansa de a cuceri publicul - atât cât se poate, în condiţiile ingrate ale afluenţei actuale în săliile noastre de cinema, şi mai cu seamă când e vorba de filme româneşti (plus factorul subiectiv al elementelor de debut, independenţă, "film de şcoală"). Fragmentele lungite şi pur vizuale se salvează întrucâtva prin fantezia modului de a filma, iar printre ele sunt intercalate o serie de secvenţe concrete şi captivante - puştii trăgând cu ochiul la fetele care probează haine în toaletă, momentul tentativei de sinucidere (un mid-point care, într-o paradigmă corect gestionată, ar fi dobândit valenţele unui veritabil point of no return de mare forţă), şi mai ales momentele cheie din secţiunea finală: poşeta vampei, maşina cocălarului, travestiul senatorului, provocarea preşedintelui - unde "jocul" devine în sfârşit serios, iar "Jocul" începe să-şi găsească adevărata identitate.
Şvaiţerul de deasupra. Caşcavalul elveţian e delicios, iar găurile fac parte din savoarea lui - cât vreme ne menţinem în domeniul alimentar. Când facem film, nu prea merge să tolerăm bâlbe, chiar şi în condiţiile vitrege ale lucrului "pe genunchi". Mai concret, mă refer la imagine şi montaj - de cea mai bună calitate, per ansamblu, dar cu anumite greşeli (din fericire, puţine; din nefericire, inadmisibile). Se observă clar că directorul de fotografie Florin Toader e un profesionist capabil să redea viziunile curajoase ale Olimpiei S. Mustaţă (inclusiv o serie de jonglerii cu focusul, motivate şi bine coordonate - deşi, de la un moment dat, cam repetitive şi redundante), şi putem înţelege că, dincolo de aceste artificii deliberate, unele unsharff-uri nedorite (mai ales în prima parte) pornesc de la condiţiile tehnice - dar cuplul regisoare-operator era dator (şi ar fi putut, cu puţină imaginaţie şi efort) să le rezolve prin adaptarea mizanscenelor şi modificarea construcţiilor în perspectivă. Mult mai simplu ar fi stat lucrurile la montaj (Valentin Dilta, Mihai Cândea, Vlad Orăşanu şi Dragoş Teglas). Şi aici, pe fondul unei editări sofisticate, vivace şi în genere precis articulate, mai apar unele cadre agramat de scurte sau tăieturi plasate neinspirat, care rup ritmul. Era foarte uşor să fie mai atenţi la fotograme, mai ales că în rest au dovedit că pot.
În fine, tot la capitolul plusuri, e de remarcat capacitatea Olimpiei de a lucra cu actorii. Cum am mai spus, neîmplinirile privitoare la protagonist ţin de structurarea iniţială a personajului, nu de lucrul pe platou - aspect sub care Dragoş Onisei îşi confirmă datele profesionale manifestate în studenţie. În tandem cu el, Ana Cristina Iacob e dezinvoltă şi convingătoare, secondată cu brio de Ilinca Vandici şi alte câteva fete frumoase, talentate şi bine conduse (inclusiv neprofesioniste), printre care face notă discordantă doar o anume tanti blondă ce le zice ca pe vremuri la Cîntarea României (din fericire, cum vine, aşa şi pleacă - adică stă puţin pe ecran). Eusebiu Ştefănescu dă bine şi corect în secvenţa finală (un preşedinte mai uman decât ăl din realitate - nici nu era greu), iar Nuţu Cărmăzan se dă pe sine însuşi ca profesor de regie ţinându-şi cursul.
Cel mai important este faptul că, într-o meserie prin definiţie masculină (reţinând şi rarissimele excepţii care au confirmat regula), Olimpia S. Mustaţă dovedeşte simţ filmic autentic, forţă de expresie şi o ingeniozitate debordantă (plus autoexigenţă - cum a reieşit din discuţiile ulterioare proiecţiei) - calităţi potenţiale care merită şansa unei maturizări solide. Având în vedere faptul că aproape toţi cineaştii români buni s-au format fie după terminarea studiilor şi vindecarea de sechelele moştenite din şcoală, fie chiar independent de acestea, s-ar putea ca... "până departe" să nu mai fie, totuşi, chiar atât de mult.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19-20 decembrie, 2012
Bucureşti, România
Dar şi mai mult... e până departe!
Filmul românesc independent a mai înregistrat un eveniment: Universitatea Hyperion (Facultatea de Arte), care la nivel pedagogic (că financiar... de!) poate concura fără probleme cu U.N.A.T.C.-ul (şi la bune, şi la rele - dar la cele bune, chiar îl şi întrece, cum ar fi unele clase de actorie), a produs primul lung-metraj (U.N.A.T.C.-ule, tu ce-aştepţi? Că bani, slavă Domnului, ai căcălău Măria Ta!) "Jocul" tinerei absolvente Olimpia S. Mustaţă e mult mai mult decât un simplu film de şcoală, şi cel puţin sub unele aspecte are şanse să capteze destul de onorabil publicul. Problemele apar pe anumite niveluri profesionale - sub acest aspect, avem de-a face cu un veritabil sandviş multistratificat: o felie de şvaiţer, peste una de şuncă savuroasă, peste un strat de margarină râncedă, pe o felie de pâine integrală.
Să le luăm metodic:
Felia de pâine. Olimpia S. Mustaţă porneşte de la o temă substanţială şi generoasă. Câţiva tineri, studenţi la regie de film, demarează un exerciţiu de surprindere a realităţii, care după o perioadă de observaţii frivole se aprofundează, ajungând în final la o serie de experimente îndrăzneţe şi implicate, cu rol social consistent. Într-un cuvânt, ajung "să schimbe lumea". Iniţialul "joc" de transformă treptat într-un aport major la umanizarea societăţii debusolate în care trăim - pe scurt: they make a change.
Margarina râncedă. Asta-i dramaturgia. Tragedia noastră este aceea că, lăsând la o parte câteva excepţii notabile, nu avem scenarişti adevăraţi - şi, mai ales, ne lipseşte o autentică şcoală de dramaturgie cinematografică. Secţiunea C.A.V. de la U.N.A.T.C. bâjbâie cu graţie, iar la Hyperion lucrurile stau şi mai rău. Ce-i drept, Olimpia porneşte din start de la premisa unui scenariu non-formulaic, foarte personal şi cu ambiţii novatoare - dar, din păcate, scârţâie din toate încheieturile. Trebuie să se reţină că dramaturgia de film îmbină în sensul cel mai semnificativ libertatea creatoare şi rigoarea profesională - adică: în primul rând, trebuie să cunoşti regulile scenaristicii, să le stăpâneşti conştient şi precis, să le aprofundezi începând prin a lucra în cheie clasică, şi abia apoi îţi poţi permite să experimentezi, să inovezi, să surprinzi. Or, scenariul "Jocului" este simplist, liniar şi tulbure. E adevărat că se simte substratul unei poveşti complexe şi solide - dar transpunerea ei dramaturgică nu ajunge la nivelul dezirabil al ambiguităţii implicite, rămânând doar neclară. Lipsesc prea multe articulaţii esenţiale (fie şi numai sugerate), care să-i confere atât limpezime, cât şi dinamism şi dramatism.
Şunca savuroasă. Aici e vorba de regie. Se vede cu ochiul liber că Olimpia are filmul în sânge. Cele câteva lacune specifice se revendică din lipsurile scenariului - inclusiv faptul că protagonistul, Dragoş Onisei, un actor extrem de profund, nuanţat şi disponibil, excelent atât în dramă cât şi pe comedie, e nedrept de subfolosit (din scriitură). Practic, eroul se pierde în peisaj, şi pe lângă motivaţiile lui insuficient conturate nu beneficiază nici de şansa valorificării depline a talentului. Noroc că regisoarea recuperează în planul expresiei vizuale, unde dovedeşte forţă şi imaginaţie. Imageria filmului este creativă, spectaculoasă (chiar şi cu multe accente spectaculare - diferenţa contează, dar aici se justifică prin context), mereu surprinzătoare. În mare parte, regia salvează lipsa de dinamism din scenariu, cu şansa de a cuceri publicul - atât cât se poate, în condiţiile ingrate ale afluenţei actuale în săliile noastre de cinema, şi mai cu seamă când e vorba de filme româneşti (plus factorul subiectiv al elementelor de debut, independenţă, "film de şcoală"). Fragmentele lungite şi pur vizuale se salvează întrucâtva prin fantezia modului de a filma, iar printre ele sunt intercalate o serie de secvenţe concrete şi captivante - puştii trăgând cu ochiul la fetele care probează haine în toaletă, momentul tentativei de sinucidere (un mid-point care, într-o paradigmă corect gestionată, ar fi dobândit valenţele unui veritabil point of no return de mare forţă), şi mai ales momentele cheie din secţiunea finală: poşeta vampei, maşina cocălarului, travestiul senatorului, provocarea preşedintelui - unde "jocul" devine în sfârşit serios, iar "Jocul" începe să-şi găsească adevărata identitate.
Şvaiţerul de deasupra. Caşcavalul elveţian e delicios, iar găurile fac parte din savoarea lui - cât vreme ne menţinem în domeniul alimentar. Când facem film, nu prea merge să tolerăm bâlbe, chiar şi în condiţiile vitrege ale lucrului "pe genunchi". Mai concret, mă refer la imagine şi montaj - de cea mai bună calitate, per ansamblu, dar cu anumite greşeli (din fericire, puţine; din nefericire, inadmisibile). Se observă clar că directorul de fotografie Florin Toader e un profesionist capabil să redea viziunile curajoase ale Olimpiei S. Mustaţă (inclusiv o serie de jonglerii cu focusul, motivate şi bine coordonate - deşi, de la un moment dat, cam repetitive şi redundante), şi putem înţelege că, dincolo de aceste artificii deliberate, unele unsharff-uri nedorite (mai ales în prima parte) pornesc de la condiţiile tehnice - dar cuplul regisoare-operator era dator (şi ar fi putut, cu puţină imaginaţie şi efort) să le rezolve prin adaptarea mizanscenelor şi modificarea construcţiilor în perspectivă. Mult mai simplu ar fi stat lucrurile la montaj (Valentin Dilta, Mihai Cândea, Vlad Orăşanu şi Dragoş Teglas). Şi aici, pe fondul unei editări sofisticate, vivace şi în genere precis articulate, mai apar unele cadre agramat de scurte sau tăieturi plasate neinspirat, care rup ritmul. Era foarte uşor să fie mai atenţi la fotograme, mai ales că în rest au dovedit că pot.
În fine, tot la capitolul plusuri, e de remarcat capacitatea Olimpiei de a lucra cu actorii. Cum am mai spus, neîmplinirile privitoare la protagonist ţin de structurarea iniţială a personajului, nu de lucrul pe platou - aspect sub care Dragoş Onisei îşi confirmă datele profesionale manifestate în studenţie. În tandem cu el, Ana Cristina Iacob e dezinvoltă şi convingătoare, secondată cu brio de Ilinca Vandici şi alte câteva fete frumoase, talentate şi bine conduse (inclusiv neprofesioniste), printre care face notă discordantă doar o anume tanti blondă ce le zice ca pe vremuri la Cîntarea României (din fericire, cum vine, aşa şi pleacă - adică stă puţin pe ecran). Eusebiu Ştefănescu dă bine şi corect în secvenţa finală (un preşedinte mai uman decât ăl din realitate - nici nu era greu), iar Nuţu Cărmăzan se dă pe sine însuşi ca profesor de regie ţinându-şi cursul.
Cel mai important este faptul că, într-o meserie prin definiţie masculină (reţinând şi rarissimele excepţii care au confirmat regula), Olimpia S. Mustaţă dovedeşte simţ filmic autentic, forţă de expresie şi o ingeniozitate debordantă (plus autoexigenţă - cum a reieşit din discuţiile ulterioare proiecţiei) - calităţi potenţiale care merită şansa unei maturizări solide. Având în vedere faptul că aproape toţi cineaştii români buni s-au format fie după terminarea studiilor şi vindecarea de sechelele moştenite din şcoală, fie chiar independent de acestea, s-ar putea ca... "până departe" să nu mai fie, totuşi, chiar atât de mult.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19-20 decembrie, 2012
Bucureşti, România
