Părerea criticului
Îi ia faţa Joaquin Phoenix lui Lady Gaga în acest muzical dement? I-o cam ia. O interpretare în limba engleză a celebrului cântec al lui Jacques Brel, "Ne me quitte pas", este unul din marile plusuri muzicale ale lui Joker: Folie à Deux, continuarea superhitului din 2019 ce a combinat aprecierile elitei cinema-ului prin câştigarea unui Leu de Aur la festivalul de la Veneţia şi pe cele ale publicului, devenind primul film nerecomandat minorilor ce a depăşit un miliard de dolari încasări. Continuarea este unul dintre cele mai sumbre filme pe care le-ai văzut vreodată şi îi poate determina pe unii spectatorii să se întrebe dacă chiar era necesară, dar este în acelaşi timp şi o mostră de curaj cinematografic în vremuri când acest tip de curaj se măsoară în miligrame.
La câţiva ani după ce a comis crima în direct ce a şocat întregul Gotham, Arthur Fleck (Phoenix) este prizonier în azilul Arkham, aşteptându-şi procesul. Avocata lui (Catherine Keener) face tot posibilul să caute dovezi că Arthur suferă de personalitate multiplă şi că nu el, ci Joker-ul este criminalul, doar că în peisaj apare Lee (Lady Gaga), care îl seduce pe Arthur şi îl îndeamnă să-şi asume latura anarhică, în timp ce întregul oraş pare fascinat de alterego-ul strident machiat al protagonistului. Evident, avem parte şi de consistente mostre de "delir în doi", când Lee şi Joker îşi cântă dragostea şi idealurile în decoruri şi costume elaborate.
Phoenix a spus la un moment dat câ Lady Gaga s-a înecat cu cafeaua când l-a auzit prima oară cântând şi probabil că reacţia se justifică, pentru că rostul sequelului nu este să arate ce mare cântăreţ este actorul. Chiar dacă a fost nominalizat la un Oscar pentru filmul biografic despre Johnny Cash Walk the Line, declaraţiile despre cât de mult a cântat Phoenix în acel film sunt extrem de contradictorii. Rostul numerelor muzicale din Delir în doi este mai degrabă să sublinieze acel spaţiu magic în care ajungi când în sfârşit întâlneşti pe cineva care te acceptă aşa cum eşti şi te sprijină orice ai face (şi oricât de prost ai cânta).
Numerele muzicale din Joker 2 sunt mai degrabă o convenţie. Ar fi putut fi scene onirice, dar regizorul Todd Philips a ales această metodă - în deplin sincron cu ascensiunea în cariera cinematografică a lui Lady Gaga - pentru a exprima disperata nevoie a lui Arthur de a evada dintr-o realitate extrem de sumbră şi dură, în care toată lumea vrea ca el să fie Joker şi nimănui nu-i pasă de Arthur. "Ia zi o glumă", îl îndeamnă la nesfârşit gardienii de la Arkham (printre ei, unul interpretat de Brendan Gleeson), dar dacă Arthur nu vrea să spună nicio glumă?
Ca şi personajul rupt între cele două realităţi ale sale, filmul este rupt între mai multe genuri. Nu este un film cu supereroi (nici măcar o poveste a originilor), ci o combinaţie între dramă de tribunal, dramă cu puşcăriaşi şi muzical, muzicalul având poate cea mai mică pondere în efectul final. Unul dintre cele mai deranjante aspecte aici este tocmai faptul că numerele muzicale nu fac deloc povestea să meargă mai departe, fiind doar nişte interludii în care două personaje repetă la infinit că visează la orice altceva decât ce e viaţa lor în acel moment.
Într-un târziu, Joker 2 este "doar" un film despre un om gata de orice pentru a fi el însuşi, chiar dacă nimeni din jurul său nu e dispus să-i ofere spaţiul şi încurajarea necesare pentru asta. Phoenix este încontinuu ireproşabil şi memorabil în interpretare, pierzându-se complet într-un Arthur care crede că în sfârşit şi-a găsit vocea, dar descoperă în cel mai dureros mod cu putinţă că acea voce nu este a lui...
În acelaşi timp, filmul este una dintre cele mai neplăcute experienţe cinematografice de care am avut parte vreodată, echivalentul vizual şi emoţional al unei dureroase şi inconfortabile investigaţii medicale (o colonoscopie?). În egală măsură colorat şi cumplit de sumbru, sequelul este atât de îmbibat în deznădejde, violenţă şi nihilism, încât chiar ne întrebăm dacă va plăcea cuiva. Fără să-ţi fi plăcut, Joker 2 te forţează totuşi să-i apreciezi curajul de a-şi face treaba până la capăt, într-un gigantic monument cinematografic ridicat pentru a arăta cu degetul spre una din tarele societăţii moderne şi "civilizate", anume alienarea.
La câţiva ani după ce a comis crima în direct ce a şocat întregul Gotham, Arthur Fleck (Phoenix) este prizonier în azilul Arkham, aşteptându-şi procesul. Avocata lui (Catherine Keener) face tot posibilul să caute dovezi că Arthur suferă de personalitate multiplă şi că nu el, ci Joker-ul este criminalul, doar că în peisaj apare Lee (Lady Gaga), care îl seduce pe Arthur şi îl îndeamnă să-şi asume latura anarhică, în timp ce întregul oraş pare fascinat de alterego-ul strident machiat al protagonistului. Evident, avem parte şi de consistente mostre de "delir în doi", când Lee şi Joker îşi cântă dragostea şi idealurile în decoruri şi costume elaborate.
Phoenix a spus la un moment dat câ Lady Gaga s-a înecat cu cafeaua când l-a auzit prima oară cântând şi probabil că reacţia se justifică, pentru că rostul sequelului nu este să arate ce mare cântăreţ este actorul. Chiar dacă a fost nominalizat la un Oscar pentru filmul biografic despre Johnny Cash Walk the Line, declaraţiile despre cât de mult a cântat Phoenix în acel film sunt extrem de contradictorii. Rostul numerelor muzicale din Delir în doi este mai degrabă să sublinieze acel spaţiu magic în care ajungi când în sfârşit întâlneşti pe cineva care te acceptă aşa cum eşti şi te sprijină orice ai face (şi oricât de prost ai cânta).
Numerele muzicale din Joker 2 sunt mai degrabă o convenţie. Ar fi putut fi scene onirice, dar regizorul Todd Philips a ales această metodă - în deplin sincron cu ascensiunea în cariera cinematografică a lui Lady Gaga - pentru a exprima disperata nevoie a lui Arthur de a evada dintr-o realitate extrem de sumbră şi dură, în care toată lumea vrea ca el să fie Joker şi nimănui nu-i pasă de Arthur. "Ia zi o glumă", îl îndeamnă la nesfârşit gardienii de la Arkham (printre ei, unul interpretat de Brendan Gleeson), dar dacă Arthur nu vrea să spună nicio glumă?
Ca şi personajul rupt între cele două realităţi ale sale, filmul este rupt între mai multe genuri. Nu este un film cu supereroi (nici măcar o poveste a originilor), ci o combinaţie între dramă de tribunal, dramă cu puşcăriaşi şi muzical, muzicalul având poate cea mai mică pondere în efectul final. Unul dintre cele mai deranjante aspecte aici este tocmai faptul că numerele muzicale nu fac deloc povestea să meargă mai departe, fiind doar nişte interludii în care două personaje repetă la infinit că visează la orice altceva decât ce e viaţa lor în acel moment.
Într-un târziu, Joker 2 este "doar" un film despre un om gata de orice pentru a fi el însuşi, chiar dacă nimeni din jurul său nu e dispus să-i ofere spaţiul şi încurajarea necesare pentru asta. Phoenix este încontinuu ireproşabil şi memorabil în interpretare, pierzându-se complet într-un Arthur care crede că în sfârşit şi-a găsit vocea, dar descoperă în cel mai dureros mod cu putinţă că acea voce nu este a lui...
În acelaşi timp, filmul este una dintre cele mai neplăcute experienţe cinematografice de care am avut parte vreodată, echivalentul vizual şi emoţional al unei dureroase şi inconfortabile investigaţii medicale (o colonoscopie?). În egală măsură colorat şi cumplit de sumbru, sequelul este atât de îmbibat în deznădejde, violenţă şi nihilism, încât chiar ne întrebăm dacă va plăcea cuiva. Fără să-ţi fi plăcut, Joker 2 te forţează totuşi să-i apreciezi curajul de a-şi face treaba până la capăt, într-un gigantic monument cinematografic ridicat pentru a arăta cu degetul spre una din tarele societăţii moderne şi "civilizate", anume alienarea.
