Părerea criticului
Suntem siguri că Jumanji: The Next Level are un potenţial de public uriaş în România, după ce reboot-ul din 2017 reuşea să urce pe locul doi în topul anual al celor mai populare filme, cu peste 500.000 de spectatori. Fanii francizei se vor bucura să audă că sequel-ul nu este mult mai prejos decât originalul (deşi dovedeşte că Dwayne Johnson nu prea ştie să joace) şi că povestea rămâne la fel de antrenantă şi distractivă, ba chiar relevantă pe alocuri. Iată mai jos ce ne-a plăcut nouă la filmul pe care românii îl pot vedea cu o săptămână înaintea americanilor.
A trecut vreo doi ani de la aventurile din primul film, iar acum eroii sunt cu toţii la facultate. Au cam pierdut legătura, deci de-abia aşteaptă să vină Crăciunul şi să se revadă cu toţii. Doar că Spencer (Alex Wolff) are nişte probleme personale care îl fac să caute vechiul joc Jumanji în subsolul casei şi să se piardă din nou în periculosul tărâm magic. În căutarea lui vor porni de îndată Bethany, Ashley şi Fridge, doar că Jumanji le pregăteşte tuturor o surpriză atrăgându-i în joc pe bunicul lui Spencer, Eddie (Danny DeVito), şi pe fostul partener de afaceri al acestuia, Milo (Danny Glover). Evident, în Jumanji interpretarea personajelor le revine lui Dwayne Johnson, Kevin Hart, Jack Black şi Karen Gillan.
Da, filmul foloseşte o formulă foarte similară cu cea din primul film şi unele glume parcă nu conving, dar în acelaşi timp cu greu poţi găsi un lungmetraj care să combine mai bine comedia şi acţiunea ca să te facă să uiţi de problemele de peste săptămână. Ritmul este alert, iar faptul că anumite găselniţe ale poveştii fac unele personaje să treacă dintr-un corp într-altul pun la încercare abilităţile actorilor. Aici este şi una dintre hibele filmului: Dwayne Johnson nu este de fapt un actor (de unde şi faptul că mai toate personajele sale îşi păstrează cumpătul mai totdeauna, oricât de periculoase ar fi situaţiile înfruntate), iar a-l pune să-l joace pe Eddie aşa cum o face Danny DeVito dovedeşte acest lucru. Johnson pur şi simplu se chinuie din răsputeri să-l copieze pe DeVito, doar că nu prea-i reuşeşte. Ceilalţi actori, în schimb, se achită de minune de roluri, mai ales Jack Black. Iar Nivelul următor reuşeşte ceva nu am fi crezut posibil: să o facă simpatică pe Awkwafina, într-un rol despre care mai bine nu spunem nimic...
Ceea ce nu a fost evident la primul film devine evident la sequel: acesta discută pe faţă nevoia din prezent de a ne construi noi personalităţi, de a fi alţi oameni în relaţiile cu cei din jur. Este atât de uşor să faci o paralelă între această nevoie din realitate şi afecţiunea cu care personajele din film se reîntorc în pielea avatarurilor lor mai puternice, mai îndemânatice, mai inteligente, mai atractive. Una dintre intrigile secundare explorează pe faţă pericolul de a-ţi refuza asumarea defectelor şi a calităţilor, refuz ce poate ridica o mulţime de probleme pe termen lung. Astfel, Jumanji: Nivelul următor reuşeşte să devină mai relevant şi ataşant decât predecesorul său şi, până la urmă, decât multele blockbustere ce domină programul cinematografelor.
Trebuie precizat că 3D-ul în cazul acestui film este o dezamăgire. Dacă ar fi după noi, i-am soma pe distribuitorii români de film să dea publicului şansa să aleagă dacă vor să vadă un anumit film în 2D sau 3D. În cazul lui Jumanji, tehnologia 3D nu aduce nimic în plus (în afară de nişte lei la preţul biletului), ba chiar face unele secvenţe de noapte neinteligibile (o veche problemă a tehnologiei). Altfel filmul arată bine - deşi la unele secvenţe CGI-ul e supărător de evident (cea cu struţii, de exemplu) - iar scena cu punţile mişcătoare doldora de maimuţe agresive este una dintre cele mai captivante secvenţe văzute anul acesta la cinema...
Nu te grăbi să ieşi din sală la final, pentru genericul include o scenă ce omagiază filmul cu Robin Williams din 1995, sugerând că un posibil sequel va fi un remake direct al originalului Jumanji.
A trecut vreo doi ani de la aventurile din primul film, iar acum eroii sunt cu toţii la facultate. Au cam pierdut legătura, deci de-abia aşteaptă să vină Crăciunul şi să se revadă cu toţii. Doar că Spencer (Alex Wolff) are nişte probleme personale care îl fac să caute vechiul joc Jumanji în subsolul casei şi să se piardă din nou în periculosul tărâm magic. În căutarea lui vor porni de îndată Bethany, Ashley şi Fridge, doar că Jumanji le pregăteşte tuturor o surpriză atrăgându-i în joc pe bunicul lui Spencer, Eddie (Danny DeVito), şi pe fostul partener de afaceri al acestuia, Milo (Danny Glover). Evident, în Jumanji interpretarea personajelor le revine lui Dwayne Johnson, Kevin Hart, Jack Black şi Karen Gillan.
Da, filmul foloseşte o formulă foarte similară cu cea din primul film şi unele glume parcă nu conving, dar în acelaşi timp cu greu poţi găsi un lungmetraj care să combine mai bine comedia şi acţiunea ca să te facă să uiţi de problemele de peste săptămână. Ritmul este alert, iar faptul că anumite găselniţe ale poveştii fac unele personaje să treacă dintr-un corp într-altul pun la încercare abilităţile actorilor. Aici este şi una dintre hibele filmului: Dwayne Johnson nu este de fapt un actor (de unde şi faptul că mai toate personajele sale îşi păstrează cumpătul mai totdeauna, oricât de periculoase ar fi situaţiile înfruntate), iar a-l pune să-l joace pe Eddie aşa cum o face Danny DeVito dovedeşte acest lucru. Johnson pur şi simplu se chinuie din răsputeri să-l copieze pe DeVito, doar că nu prea-i reuşeşte. Ceilalţi actori, în schimb, se achită de minune de roluri, mai ales Jack Black. Iar Nivelul următor reuşeşte ceva nu am fi crezut posibil: să o facă simpatică pe Awkwafina, într-un rol despre care mai bine nu spunem nimic...
Ceea ce nu a fost evident la primul film devine evident la sequel: acesta discută pe faţă nevoia din prezent de a ne construi noi personalităţi, de a fi alţi oameni în relaţiile cu cei din jur. Este atât de uşor să faci o paralelă între această nevoie din realitate şi afecţiunea cu care personajele din film se reîntorc în pielea avatarurilor lor mai puternice, mai îndemânatice, mai inteligente, mai atractive. Una dintre intrigile secundare explorează pe faţă pericolul de a-ţi refuza asumarea defectelor şi a calităţilor, refuz ce poate ridica o mulţime de probleme pe termen lung. Astfel, Jumanji: Nivelul următor reuşeşte să devină mai relevant şi ataşant decât predecesorul său şi, până la urmă, decât multele blockbustere ce domină programul cinematografelor.
Trebuie precizat că 3D-ul în cazul acestui film este o dezamăgire. Dacă ar fi după noi, i-am soma pe distribuitorii români de film să dea publicului şansa să aleagă dacă vor să vadă un anumit film în 2D sau 3D. În cazul lui Jumanji, tehnologia 3D nu aduce nimic în plus (în afară de nişte lei la preţul biletului), ba chiar face unele secvenţe de noapte neinteligibile (o veche problemă a tehnologiei). Altfel filmul arată bine - deşi la unele secvenţe CGI-ul e supărător de evident (cea cu struţii, de exemplu) - iar scena cu punţile mişcătoare doldora de maimuţe agresive este una dintre cele mai captivante secvenţe văzute anul acesta la cinema...
Nu te grăbi să ieşi din sală la final, pentru genericul include o scenă ce omagiază filmul cu Robin Williams din 1995, sugerând că un posibil sequel va fi un remake direct al originalului Jumanji.
