Părerea criticului
Atâta vreme cât nu te aştepţi ca Jurassic World să aibă acelaşi impact ca Jurassic Park al lui Spielberg, ai toate şansele să te distrezi de minune la noua vizită pe Isla Nublar. Colin Trevorrow reuşeşte o combinaţie fericită de acţiune, suspans şi spectaculos pentru ca să nu-ţi pară deloc rău că ai făcut o vizită la cinema pentru a vedea premiera de vineri.
Au trecut mai bine de 20 de ani de la evenimentele din Jurassic Park, iar acum extraordinarul parc de distracţii imaginat de John Hammond se intitulează Jurassic World şi este una dintre cele mai râvnite destinaţii turistice de pe glob. Dar numărul de vizitatori scade constant, ceea ce determină corporaţia Masrani, deţinătoarea parcului, să creeze un nou exemplar (mai mare, mai fioros, cu mai mulţi dinţi): Indominus Rex. O idee cât se poate de proastă, evident.
Multe poveşti au de suferit când personajele umane sunt neglijate în favoarea celor create pe calculator, dar Jurassic World nu pică în această capcană. Filmul foloseşte formula familiară din Jurassic Park, aducându-i în prim plan pe fraţii Gray şi Zach Mitchell (Ty Simpkins şi Nick Robinson), veniţi pe Isla Nublar să o viziteze pe mătuşa lor Claire (Bryce Dallas Howard), managerul parcului. Cei doi puşti ajută publicul să înţeleagă atât magia extraordinară a parcului populat cu creaturi ce hălăduiau libere acum 65 de milioane de ani, cât şi pericolul extraordinar al jocului de domino al naturii, care face tot posibilul să sublinieze din nou că este incontrolabilă.
Trevorrow explorează eficient ce se întâmplă atunci când vedeta încă nelansată a parcului, Indominus Rex, evadează şi începe să provoace prăpăd pe Isla Nublar. Aici intră în scenă Owen Grady (Chris Pratt în al doilea rol de mare anvergură al carierei), specialist în comportamentul velociraptorilor. Piesele de şah sunt aşezate pentru o partidă pe cinste...
Filmul arată foarte bine şi se vede clar că niciun cent nu a fost economisit pentru realizarea dinozaurilor. Nu ai nicio clipă senzaţia că pe ecran sunt creaturi realizate pe calculator, iar o posibilă explicaţie este faptul că regizorul a folosit, ori de câte ori a fost posibil, modele animatronice pentru a da publicului senzaţia că vede pe ecran o creatură cât mai verosimilă, care face pământul să se cutremure la fiece pas. Indominus Rex îţi ia ochii cu ferocitatea sa, iar scenariul reuşeşte să-l transforme într-un antagonist ieşit din comun. Filmul păcătuieşte, în schimb, prin faptul că-i transformă pe velociraptori în nişte... căţeluşi, decizie dubioasă promovată inclusiv pe posterul final al blockbusterului.
Ce i se poate reproşa lui Jurassic World este faptul că iroseşte un "asset", ca să folosim un termen al scorţoasei Claire, al poveştii: vizitatorii parcului. Să ai 20.000 de vizitatori pe o insulă pe care aleargă liber un fioros dinozaur ce "ucide din plăcere" şi să nu profiţi de ocazie pentru a crea câteva scene de neuitat este marea problemă a lui Jurassic World, scenariştii făcând acest compromis neverosimil pentru a obţine un rating care să le permită şi copiilor să vadă filmul la cinema.
Dintre sequelurile lui Jurassic Park, Jurassic World este unicul care îi face cinste originalului. Nu ar trebui să dureze mult până când încasările vor deveni suficient de mari pentru a justifica o nouă continuare.
Au trecut mai bine de 20 de ani de la evenimentele din Jurassic Park, iar acum extraordinarul parc de distracţii imaginat de John Hammond se intitulează Jurassic World şi este una dintre cele mai râvnite destinaţii turistice de pe glob. Dar numărul de vizitatori scade constant, ceea ce determină corporaţia Masrani, deţinătoarea parcului, să creeze un nou exemplar (mai mare, mai fioros, cu mai mulţi dinţi): Indominus Rex. O idee cât se poate de proastă, evident.
Multe poveşti au de suferit când personajele umane sunt neglijate în favoarea celor create pe calculator, dar Jurassic World nu pică în această capcană. Filmul foloseşte formula familiară din Jurassic Park, aducându-i în prim plan pe fraţii Gray şi Zach Mitchell (Ty Simpkins şi Nick Robinson), veniţi pe Isla Nublar să o viziteze pe mătuşa lor Claire (Bryce Dallas Howard), managerul parcului. Cei doi puşti ajută publicul să înţeleagă atât magia extraordinară a parcului populat cu creaturi ce hălăduiau libere acum 65 de milioane de ani, cât şi pericolul extraordinar al jocului de domino al naturii, care face tot posibilul să sublinieze din nou că este incontrolabilă.
Trevorrow explorează eficient ce se întâmplă atunci când vedeta încă nelansată a parcului, Indominus Rex, evadează şi începe să provoace prăpăd pe Isla Nublar. Aici intră în scenă Owen Grady (Chris Pratt în al doilea rol de mare anvergură al carierei), specialist în comportamentul velociraptorilor. Piesele de şah sunt aşezate pentru o partidă pe cinste...
Filmul arată foarte bine şi se vede clar că niciun cent nu a fost economisit pentru realizarea dinozaurilor. Nu ai nicio clipă senzaţia că pe ecran sunt creaturi realizate pe calculator, iar o posibilă explicaţie este faptul că regizorul a folosit, ori de câte ori a fost posibil, modele animatronice pentru a da publicului senzaţia că vede pe ecran o creatură cât mai verosimilă, care face pământul să se cutremure la fiece pas. Indominus Rex îţi ia ochii cu ferocitatea sa, iar scenariul reuşeşte să-l transforme într-un antagonist ieşit din comun. Filmul păcătuieşte, în schimb, prin faptul că-i transformă pe velociraptori în nişte... căţeluşi, decizie dubioasă promovată inclusiv pe posterul final al blockbusterului.
Ce i se poate reproşa lui Jurassic World este faptul că iroseşte un "asset", ca să folosim un termen al scorţoasei Claire, al poveştii: vizitatorii parcului. Să ai 20.000 de vizitatori pe o insulă pe care aleargă liber un fioros dinozaur ce "ucide din plăcere" şi să nu profiţi de ocazie pentru a crea câteva scene de neuitat este marea problemă a lui Jurassic World, scenariştii făcând acest compromis neverosimil pentru a obţine un rating care să le permită şi copiilor să vadă filmul la cinema.
Dintre sequelurile lui Jurassic Park, Jurassic World este unicul care îi face cinste originalului. Nu ar trebui să dureze mult până când încasările vor deveni suficient de mari pentru a justifica o nouă continuare.
