Părerea criticului
Cronică a civilizației urbane din România ultimului secol și studiu antropologic, Jurnalul familiei -escu este o călătorie hilară nu doar în etimologia numelor de familie (se știe că „-escu este cel mai întâlnit sufix onomastic) cât mai ales în lumea obiceiurilor și a apucăturilor românilor.
Sub pretextul educării propriei sale fiice, regizorul Șerban Georgescu face o incursiune sinceră în propria genealogie, dar și în istorie, alături de mai mulți invitați (Toader Paleologu, Vintilă Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Mihaela Miroiu, Sorin Ioniță, Stelian Tănase). Încercând să își facă arborele genealogic, regizorul ajunge la concluzia că generația actuală este foarte favorizată față de generația părinților lui, care a fost foarte decepționată de lipsa de orizont din comunism. Regizorul a mai observat că fiica lui are ascendență din toate regiunile istorice ale României.
Unul dintre invitați, deși pe jumătate moldovean, vorbește amuzat despre „tembelismul” moldovenilor; altul, despre un test de viteză de reacție care a confirmat încetineala ardelenilor. Tema documentarului Jurnalul familiei -escu este definirea unei identități a românilor, dincolo de standard și de canoane, dar cu mult umor și aproape caricatural.
Ceea ce nu se învață în școală, o surprinde documentarul: de la relațiile de familie până la spiritualitate. Despre viața la bloc. Despre diferențele între provinciali și bucureșteni. Despre cum era înainte. Înainte de comunism, dar și înainte de Revoluție. Despre noi și despre ai noștri.
Documentarul, prin vocile antropologilor, surprinde două extreme: disprețul față de popor ca origine (alimentat de disprețul față de național-comunismul ceaușist) și - la capătul celălalt - față de adularea „epileptică” a românismului (cei care laudă faptul de a fi român, dincolo de orice alt criteriu). Totodată, românii au arătat individualism și dispreț față de spațiul public și față de interesul public, „cosa nostra” versus „res publica”, susține unul dintre intervievați; românul nu poate vedea binele mai departe decât cel individual, privat.
Tradiții, istorie, secrete de familie - adevărate mituri, epoci și oameni, Jurnalul familiei -escu surprinde comic și inteligent momente cheie care vor să nu fie uitate: viața de început de secol XX, dramele din război și de sub comunism, „descurcăreala”, apoi „bazarul” de după Revoluție. Povești din familie și credințe din bătrâni. Vechi și noi.
Pentru toți cei care s-au gândit să rememoreze trecutul, mai exact ultima sută de ani, Jurnalul familiei -escu este un film de urmărit.
Sub pretextul educării propriei sale fiice, regizorul Șerban Georgescu face o incursiune sinceră în propria genealogie, dar și în istorie, alături de mai mulți invitați (Toader Paleologu, Vintilă Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Mihaela Miroiu, Sorin Ioniță, Stelian Tănase). Încercând să își facă arborele genealogic, regizorul ajunge la concluzia că generația actuală este foarte favorizată față de generația părinților lui, care a fost foarte decepționată de lipsa de orizont din comunism. Regizorul a mai observat că fiica lui are ascendență din toate regiunile istorice ale României.
Unul dintre invitați, deși pe jumătate moldovean, vorbește amuzat despre „tembelismul” moldovenilor; altul, despre un test de viteză de reacție care a confirmat încetineala ardelenilor. Tema documentarului Jurnalul familiei -escu este definirea unei identități a românilor, dincolo de standard și de canoane, dar cu mult umor și aproape caricatural.
Ceea ce nu se învață în școală, o surprinde documentarul: de la relațiile de familie până la spiritualitate. Despre viața la bloc. Despre diferențele între provinciali și bucureșteni. Despre cum era înainte. Înainte de comunism, dar și înainte de Revoluție. Despre noi și despre ai noștri.
Documentarul, prin vocile antropologilor, surprinde două extreme: disprețul față de popor ca origine (alimentat de disprețul față de național-comunismul ceaușist) și - la capătul celălalt - față de adularea „epileptică” a românismului (cei care laudă faptul de a fi român, dincolo de orice alt criteriu). Totodată, românii au arătat individualism și dispreț față de spațiul public și față de interesul public, „cosa nostra” versus „res publica”, susține unul dintre intervievați; românul nu poate vedea binele mai departe decât cel individual, privat.
Tradiții, istorie, secrete de familie - adevărate mituri, epoci și oameni, Jurnalul familiei -escu surprinde comic și inteligent momente cheie care vor să nu fie uitate: viața de început de secol XX, dramele din război și de sub comunism, „descurcăreala”, apoi „bazarul” de după Revoluție. Povești din familie și credințe din bătrâni. Vechi și noi.
Pentru toți cei care s-au gândit să rememoreze trecutul, mai exact ultima sută de ani, Jurnalul familiei -escu este un film de urmărit.
