Părerea criticului
Emisiuni şi show-uri ce au la bază farse au rămas populare încă de la naşterea televiziunii, dar rar ne-a fost dat să vedem ceva mai elaborat şi trăsnit ca serialul Jury Duty. Premisa este cât se poate de simplă: avem o înscenare de proces, în care actori bine aleşi interpretează judecătorul, avocaţii, procurorii, inculpatul şi 11 membri ai juriului. Dar al 12-lea membru al juriului este convins că participă la un proces real. Habar nu are că este protagonistul unui serial de televiziune şi că tot ce se întâmplă în jurul lui e perfect dozat şi menit să-l facă să reacţioneze. Rezultatul este imperfect, dar în egală măsură entuziasmant şi neliniştitor.
Ronald Gladden este un inocent instalator de panouri solare. Într-o zi vede un anunţ pe Craigslist (un OLX american, ca să simplificăm lucrurile) în care o echipă de documentarişti caută doritori pentru filmarea unui documentar despre modul cum se jurizează procesele penale în SUA. Ronald trimite un mail şi, după câteva luni, este anunţat că va participa la realizarea documentarului. Ce nu ştie el este că acel documentar nu există şi că e doar un cârlig pentru ca lui Ronald să nu i se pară bizar că este filmat şi că i se cer declaraţii în timpul jurizării. Declaraţii care apare în serialul Jury Duty, de fapt.
Evident, scopul lui Jury Duty este să amuze. Toate personajele care îl înconjoară pe Ronald sunt sărite de pe fix fiecare în felul său, în frunte cu nimeni altul decât actorul James Marsden, care se joacă pe sine însuşi, dar într-o versiune băgăcioasă şi mai mult decât enervantă. În funcţie de reacţiile lui Ronald actorii improvizează din plin, pe baza unor varii scenarii elaborate dinainte de scenariştii serialului, afundându-l pe protagonist într-o lume care i se pare din ce în ce mai greu de înţeles şi navigat.
Dincolo de această principală misiune a sa, Jury Duty ridică o mulţime de întrebări care nu vor întârzia să-l preocupe pe spectator. Una ar fi despre viabilitatea proceselor pe bază de juraţi, oameni obişnuiţi care nu au nici un chef să piardă săptămâni din vieţile lor complicate pentru a asculta interminabile mărturii şi parcurge interminabile liste de dovezi. Pot aceşti oameni să decidă corect? Şi cât de neliniştitor să fie faptul că de decizia lor depinde destinul unui om? În această privinţă, o influenţă a lui Jury Duty pare să fie 12 oameni furioși, clasicul din 1957 regizat de Sidney Lumet.
Desigur, această cronică nu se vrea o pledoarie nici pentru sistemul de justiţie american şi nici pentru cel european, în care soarta acuzatului este decisă de magistraţi şi nu de juraţi. Ne întrebăm cum ar fi arătat recenta sentinţă în procesul Gheorghe Ursu, cel ucis în bătaie de securişti şi deţinuţii tocmiţi de aceştia, dacă procesul ar fi fost unul cu juraţi...
O altă problemă ridicată de Jury Duty este una etică. Din fericire, Ronald Gladden s-a dovedit a fi un om pe cât de empatic, pe atât de responsabil, dar dacă nu ar fi fost aşa? Dacă ar fi luat decizie greşită după decizie greşită? Dacă scenariştii ar fi sărit calul (aproape au făcut-o) împingându-l pe Ronald într-un experiment social de genul celui din serialul Merli, în care o profesoară ridică o mapă verde şi le spune studenţilor să spună că de fapt e roşie. Studentul întârziat (şi subiectul experimentului) se uită la mapă, vede că e verde, dar pentru că toată lumea din jur spune că e roşie şi nu vrea să fie exclus, spune şi el că e roşie... Ne putem pune uşor în locul lui Ronald, punându-ne întrebarea de o mie de puncte: ar fi sacrificat producătorii serialul dacă acesta i-ar fi afectat iremediabil imaginea eroului?
Din fericire, Jury Duty a evitat aceste capcane, iar rezultatul distrează şi provoacă în egală măsură. Sunt mari şanse să faci un binging cu cele opt episoade de o jumătate de oră...
Ronald Gladden este un inocent instalator de panouri solare. Într-o zi vede un anunţ pe Craigslist (un OLX american, ca să simplificăm lucrurile) în care o echipă de documentarişti caută doritori pentru filmarea unui documentar despre modul cum se jurizează procesele penale în SUA. Ronald trimite un mail şi, după câteva luni, este anunţat că va participa la realizarea documentarului. Ce nu ştie el este că acel documentar nu există şi că e doar un cârlig pentru ca lui Ronald să nu i se pară bizar că este filmat şi că i se cer declaraţii în timpul jurizării. Declaraţii care apare în serialul Jury Duty, de fapt.
Evident, scopul lui Jury Duty este să amuze. Toate personajele care îl înconjoară pe Ronald sunt sărite de pe fix fiecare în felul său, în frunte cu nimeni altul decât actorul James Marsden, care se joacă pe sine însuşi, dar într-o versiune băgăcioasă şi mai mult decât enervantă. În funcţie de reacţiile lui Ronald actorii improvizează din plin, pe baza unor varii scenarii elaborate dinainte de scenariştii serialului, afundându-l pe protagonist într-o lume care i se pare din ce în ce mai greu de înţeles şi navigat.
Dincolo de această principală misiune a sa, Jury Duty ridică o mulţime de întrebări care nu vor întârzia să-l preocupe pe spectator. Una ar fi despre viabilitatea proceselor pe bază de juraţi, oameni obişnuiţi care nu au nici un chef să piardă săptămâni din vieţile lor complicate pentru a asculta interminabile mărturii şi parcurge interminabile liste de dovezi. Pot aceşti oameni să decidă corect? Şi cât de neliniştitor să fie faptul că de decizia lor depinde destinul unui om? În această privinţă, o influenţă a lui Jury Duty pare să fie 12 oameni furioși, clasicul din 1957 regizat de Sidney Lumet.
Desigur, această cronică nu se vrea o pledoarie nici pentru sistemul de justiţie american şi nici pentru cel european, în care soarta acuzatului este decisă de magistraţi şi nu de juraţi. Ne întrebăm cum ar fi arătat recenta sentinţă în procesul Gheorghe Ursu, cel ucis în bătaie de securişti şi deţinuţii tocmiţi de aceştia, dacă procesul ar fi fost unul cu juraţi...
O altă problemă ridicată de Jury Duty este una etică. Din fericire, Ronald Gladden s-a dovedit a fi un om pe cât de empatic, pe atât de responsabil, dar dacă nu ar fi fost aşa? Dacă ar fi luat decizie greşită după decizie greşită? Dacă scenariştii ar fi sărit calul (aproape au făcut-o) împingându-l pe Ronald într-un experiment social de genul celui din serialul Merli, în care o profesoară ridică o mapă verde şi le spune studenţilor să spună că de fapt e roşie. Studentul întârziat (şi subiectul experimentului) se uită la mapă, vede că e verde, dar pentru că toată lumea din jur spune că e roşie şi nu vrea să fie exclus, spune şi el că e roşie... Ne putem pune uşor în locul lui Ronald, punându-ne întrebarea de o mie de puncte: ar fi sacrificat producătorii serialul dacă acesta i-ar fi afectat iremediabil imaginea eroului?
Din fericire, Jury Duty a evitat aceste capcane, iar rezultatul distrează şi provoacă în egală măsură. Sunt mari şanse să faci un binging cu cele opt episoade de o jumătate de oră...
