Actorii sunt buni, reusesc sa transmita emotii, iar prim-planurile cu chipurile lor sunt sugestive.
Cu toate acestea, daca ar fi sa comprim impresiile dupa acest film, as spune: multa stridenta. Imi pare mult prea fortat modul in care tanarul regizor canadian vrea sa ne spuna cat de defecta este aceasta familie si cat de mari sunt frustrarile acumulate. Dar, oricat de disfunctionala ar fi familia care ne este pusa sub lupa – cu toate complexele fiecaruia dintre membrii acesteia, de provinciali neimpliniti, carora fiul ratacitor plecat (alungat) de tanar de acasa si ajuns scriitor “la oras” nu reuseste sa le marturiseasca adevaratul motiv pentru care a revenit acasa – acest “tablou” nu justifica dialogurile complet deplasate si, mai ales, tonul strident si foarte obositor al disputelor. Aproape ca, la un moment dat, iti vine sa inchizi televizorul. Am avut aceeasi senzatie pe care o am la unele piese de teatru, cand toata lumea urla nefiresc si se agita la fel de nefiresc pe scena.
Inadecvare in inadecvare este o alta eticheta pe care as pune-o acestui film. Inadecvate sunt personajele din acest film, dar inadecvate sunt si metodele regizorului in incercarea sa de a reflecta… inadecvarea personajelor.
Daca nu ar fi aceasta distributie de exceptie, cred ca filmul si-ar gasi un bine-meritat loc la categoria “momente bune, dar atat”.
liana10
pe 26 Ianuarie 2022 02:16
Când lipseşti 12 ani de lângă ai tăi, atunci când revii în mijlocul lor, îi sperii. Ei nu înţeleg de ce ai venit. Singura legătură erau vederile şi felicitările de zilele onomastice, dar nici alea intime, că doar le vedea şi citea poştaşul primul. Dacă 12 ani ai stat departe de noi, şi nu ai vrut să ne auzi şi nici să ne vezi, acum de ce ai venit? Nu vrem să ştim nimic, nu ne zi nimic, nu ne interesează, că nici pe tine nu te-a interesat de noi. Pleacă şi lasă-ne, gata! Nu ne iertăm, nu empatizăm, orgoliile sunt prea mari. Mai bine murim, decît să ne iertăm.
user-5c9f8c2e87074
pe 01 Februarie 2021 00:09
Este primul film pe care îl vad cu semnatura acestui valoros regizor canadian. M-a impresionat construcția lui si filmarea de aproape cu analiza microscopica a trăirilor tumultuoase si pline de tensiune ale personajelor. Tensiune si emoție cu multe sincope in comunicare dar si cu eruptii vulcanice ,defulari, țipete, zbucium. Cauzele sunt multiple cea principala nemaifiind dezvăluită.....pana la urma ,frumoasă metafora cu pasarica pe covor ...film bine lucrat fara reproș. Actori formidabili. Cassel parca era băgat în priza mi-a adus aminte de " Ireversibil" ce trece timpul !
17mhg
pe 25 Iunie 2018 08:46
Una dintre creațile lui Xavier Dolan, însă una care se desprinde subtil de tipologia cinematografică a artistului. Aș putea afirma că nu m-a intrigat destul, însă a fost o experiență interesantă și deloc plictisitoare. Acțiunea este destul de statică, iar filmul se desfășoară predominant într-un singur loc, exact ca într-o piesă de teatru.
Impresionante în acest film sunt emoțiile transmise. De-a lungul lui, se simte un aer claustrofobic în ceea ce privește nevoia și neputința comunicării, anxietatea, neînțelegerea, reproșul și regretul.
lili22
pe 30 Mai 2018 11:28
Daca ai reusit sa convingi atatea talente sa joace in film e imposibil sa nu iasa un film bun.
cosmin742000
pe 13 Noiembrie 2017 12:31
Dupa mine nu poti sa faci un film serios si sa pui pe coloana sonora melodia trupei o zone Dragostea din tei
Mitza_MvP
pe 17 Februarie 2017 23:03
O atmosfera de familie....dar o familie problematica...unde 3 frati nu reusesc sa empatizeze si sa treaca peste diferentele vizibile,de varsta si mentalitate dintre ei....
Chiar daca regizorul nu ne dezvaluie multe detalii,e clar ca au fost probleme vechi intre ei..si in general in familia lor,dar probleme accentuate o data cu inaintarea lor in varsta...
Cred personal ca motivul pentru care personajul Louis interpretat de Gaspard Ulliel,s-a izolat 12 ani de familie,a fost din cauza faptului ca a fost marginalizat inca de mic de cei din familie,mai ales de fratele sau mai mare Antoine...
A..si sa nu uit..cand la un moment dat se aude melodia celor de la O-Zone-Dragostea din tei....am zis nu cred..cum naiba frate asa ceva..am zis ca se aude din alta parte,cand de la film se auzea..si ce mai dansau ei pe acolo..bine ca nu stiau francezii ce canta O-Zone..cred ca se inchinau cu mana stanga
Toata crema cinematografiei franceze se afla in acest film...Gaspard Ulliel,Marion Cotillard,Vincent Cassel,Lea Seydoux...superbe prestatiile lor..un astfel de film necesita actori de clasa,pentru a putea transmite ceea ce vrea sa transmita regizorul..........
borisvultur
pe 14 Ianuarie 2017 23:32
Absolut răvășitor, uluitor, magnetic. Singurătate, neputința comunicării, ceasul ca o permanență premonitorie. Un alt fiu risipitor, care revine la familia tensionată să le spună că va muri în curând. Vorbele ascund golul dintre ei, nu se poate comunica. Inserțiile muzicale apar ca o lavă purulentă, fețele în prim-plan par a respira împreună. Să le spună de ce a venit? Louis șterge praful unei lumi în miniatură.De unde atâta înstrăinare?
sigalia
pe 13 Ianuarie 2017 23:27
Nu este un film pentru oricine. Chiar si fanii lui Dolan, obisnuiti cu limbajul artistic si temele lui, au nevoie de putina acomodare cu tonalitatea mai seaca pe care o abordeaza de aceasta data.
Absenta totala a plotului, cuvinte putine, dialoguri dezarticulate, senzatia pregnanta de "brut" cu care lucreaza aici - imping autenticul pana la plictis, si-l fac, pe alocuri, greu digerabil. Nimic din secventele flamboiante ale lui "Laurence Anyways", sau din cele explozive ale lui "Mommy" nu este reluat in "Juste la fin du Monde".
Si totusi, in acelasi timp si in aceeasi masura, este un film plin de poezie.
De remarcat revenirea obsesiva a camerei pe fetele protagonistilor; prim planuri prind porii pielii, fluturarea genelor, adierea unei suvite de par, tremurul buzelor. Dolan filmeaza la cel mai propriu mod respiratia personajelor, gandurile lor, cuvintele nerostite, pulsul interior.
De remarcat muzica, ce compenseaza (si recompenseaza !) minimalismul de care aminteam inainte; cu tot talentul de a folosi insertii muzicale, cu care ne-a obisnuit, ceea ce face aici, depaseste orice asteptare.
Pe continut, el ramane constant dedicat temelor sale majore - suferinta si acceptarea - carora "Juste la fin du monde" le mai adauga o dimensiune si un unghi de introspectie.
Ce schimba in noi, constiinta ireversibilului? Ce conteaza, atunci ...cand nu mai conteaza nimic? Cat se poate recupera intr-o singura clipa de apropiere totala, si ce ne impinge spre ea? Cum de reluam la nesfarsit acelasi paradox, instrainandu-ne pe masura ce avem tot mai mult nevoie de intelegere si conexiune?
Ce ne face sa nu ne acceptam asa cum suntem?
Amintindu-mi ce a rostit la Cannes, chiar la premierea lui "Juste la fin du monde", cu fiecare film si cu fiecare poveste, Dolan nu face decat sa loveasca in indiferenta autista cu care ne inchidem in noi, din teama de a ne privi suferintele si, poate, din teama de a ne elibera de ele.
Indiscutabil, unul din cei mai mari regizori ai momentului !
Kul
pe 06 Ianuarie 2017 21:48
Juste la fin du monde (2016)
– prima replica/gand din avion :) – m-a cam furat
– imbratisare din doo cadre, usor sacadat, fin.
– scoate ce-i mai bun din actori. si mama ce royala!
– Léa, miam-miam :D
– cu meta-limbaj regizoral pe dialog, spune povestea feel-ului din spatele vorbelor, cu slowmotions, unghiuri si c. planuri.
– un fel de Sieranevada.ca.fr – doar ca ii lipseste comentariul social, e doar zoom de familie
– iar! super coloana sonora. totusi ce fu in Mommy si cum s-a pupat, e greu de egalat ce-i acolo.
– “Ah nu, Louis bea doar blanche svp” – mama-sa. detaliile :)
– uneori totusi exagereaza cu acel cadru intim?
– vai ce ai ochii lui taica-tu acum, ma duc sa aduc aparatul foto – si pac, lacrimile
– in gradina cadrul se largeste un pic, normal
– brothers, taios – sec, masculin. care ascundea leopardul normal.
– viata simtitoare (“simt monstros”) de gay
– emotionanta despartirea si scos si untul din actori
– pasarea aia de sfarsit mi s-a parut totusi un pic cheapanu.
– marele absent si toata tensiunea aia e de la lipsa tatalui – se evita a se spune de cand. role-model. care… din cauza orientarii lui => conflictUL.
Cu toate acestea, daca ar fi sa comprim impresiile dupa acest film, as spune: multa stridenta. Imi pare mult prea fortat modul in care tanarul regizor canadian vrea sa ne spuna cat de defecta este aceasta familie si cat de mari sunt frustrarile acumulate. Dar, oricat de disfunctionala ar fi familia care ne este pusa sub lupa – cu toate complexele fiecaruia dintre membrii acesteia, de provinciali neimpliniti, carora fiul ratacitor plecat (alungat) de tanar de acasa si ajuns scriitor “la oras” nu reuseste sa le marturiseasca adevaratul motiv pentru care a revenit acasa – acest “tablou” nu justifica dialogurile complet deplasate si, mai ales, tonul strident si foarte obositor al disputelor. Aproape ca, la un moment dat, iti vine sa inchizi televizorul. Am avut aceeasi senzatie pe care o am la unele piese de teatru, cand toata lumea urla nefiresc si se agita la fel de nefiresc pe scena.
Inadecvare in inadecvare este o alta eticheta pe care as pune-o acestui film. Inadecvate sunt personajele din acest film, dar inadecvate sunt si metodele regizorului in incercarea sa de a reflecta… inadecvarea personajelor.
Daca nu ar fi aceasta distributie de exceptie, cred ca filmul si-ar gasi un bine-meritat loc la categoria “momente bune, dar atat”.
Impresionante în acest film sunt emoțiile transmise. De-a lungul lui, se simte un aer claustrofobic în ceea ce privește nevoia și neputința comunicării, anxietatea, neînțelegerea, reproșul și regretul.
Chiar daca regizorul nu ne dezvaluie multe detalii,e clar ca au fost probleme vechi intre ei..si in general in familia lor,dar probleme accentuate o data cu inaintarea lor in varsta...
Cred personal ca motivul pentru care personajul Louis interpretat de Gaspard Ulliel,s-a izolat 12 ani de familie,a fost din cauza faptului ca a fost marginalizat inca de mic de cei din familie,mai ales de fratele sau mai mare Antoine...
A..si sa nu uit..cand la un moment dat se aude melodia celor de la O-Zone-Dragostea din tei....am zis nu cred..cum naiba frate asa ceva..am zis ca se aude din alta parte,cand de la film se auzea..si ce mai dansau ei pe acolo..bine ca nu stiau francezii ce canta O-Zone..cred ca se inchinau cu mana stanga
Toata crema cinematografiei franceze se afla in acest film...Gaspard Ulliel,Marion Cotillard,Vincent Cassel,Lea Seydoux...superbe prestatiile lor..un astfel de film necesita actori de clasa,pentru a putea transmite ceea ce vrea sa transmita regizorul..........
Absenta totala a plotului, cuvinte putine, dialoguri dezarticulate, senzatia pregnanta de "brut" cu care lucreaza aici - imping autenticul pana la plictis, si-l fac, pe alocuri, greu digerabil. Nimic din secventele flamboiante ale lui "Laurence Anyways", sau din cele explozive ale lui "Mommy" nu este reluat in "Juste la fin du Monde".
Si totusi, in acelasi timp si in aceeasi masura, este un film plin de poezie.
De remarcat revenirea obsesiva a camerei pe fetele protagonistilor; prim planuri prind porii pielii, fluturarea genelor, adierea unei suvite de par, tremurul buzelor. Dolan filmeaza la cel mai propriu mod respiratia personajelor, gandurile lor, cuvintele nerostite, pulsul interior.
De remarcat muzica, ce compenseaza (si recompenseaza !) minimalismul de care aminteam inainte; cu tot talentul de a folosi insertii muzicale, cu care ne-a obisnuit, ceea ce face aici, depaseste orice asteptare.
Pe continut, el ramane constant dedicat temelor sale majore - suferinta si acceptarea - carora "Juste la fin du monde" le mai adauga o dimensiune si un unghi de introspectie.
Ce schimba in noi, constiinta ireversibilului? Ce conteaza, atunci ...cand nu mai conteaza nimic? Cat se poate recupera intr-o singura clipa de apropiere totala, si ce ne impinge spre ea? Cum de reluam la nesfarsit acelasi paradox, instrainandu-ne pe masura ce avem tot mai mult nevoie de intelegere si conexiune?
Ce ne face sa nu ne acceptam asa cum suntem?
Amintindu-mi ce a rostit la Cannes, chiar la premierea lui "Juste la fin du monde", cu fiecare film si cu fiecare poveste, Dolan nu face decat sa loveasca in indiferenta autista cu care ne inchidem in noi, din teama de a ne privi suferintele si, poate, din teama de a ne elibera de ele.
Indiscutabil, unul din cei mai mari regizori ai momentului !
– prima replica/gand din avion :) – m-a cam furat
– imbratisare din doo cadre, usor sacadat, fin.
– scoate ce-i mai bun din actori. si mama ce royala!
– Léa, miam-miam :D
– cu meta-limbaj regizoral pe dialog, spune povestea feel-ului din spatele vorbelor, cu slowmotions, unghiuri si c. planuri.
– un fel de Sieranevada.ca.fr – doar ca ii lipseste comentariul social, e doar zoom de familie
– iar! super coloana sonora. totusi ce fu in Mommy si cum s-a pupat, e greu de egalat ce-i acolo.
– “Ah nu, Louis bea doar blanche svp” – mama-sa. detaliile :)
– uneori totusi exagereaza cu acel cadru intim?
– vai ce ai ochii lui taica-tu acum, ma duc sa aduc aparatul foto – si pac, lacrimile
– in gradina cadrul se largeste un pic, normal
– brothers, taios – sec, masculin. care ascundea leopardul normal.
– viata simtitoare (“simt monstros”) de gay
– emotionanta despartirea si scos si untul din actori
– pasarea aia de sfarsit mi s-a parut totusi un pic cheapanu.
– marele absent si toata tensiunea aia e de la lipsa tatalui – se evita a se spune de cand. role-model. care… din cauza orientarii lui => conflictUL.
Unul din cei mai mari regizori actuali.