Ziua onomastică a lui Kalman este doar un pretext pentru vizita unui cuplu care are propria lui agendă: să își mute copilul la o școală de top din cartierul vechilor lor prieteni. Problema este că, pentru a putea fi înscris, adresa lui trebuie să se afle în același cartier cu unitatea de învățământ.
Cel mai recent film al regizorului-scenarist Szabolcs Hajdu face parte dintr-o trilogie bazată pe probleme familiale și analizează criza vârstei mijlocii cu delicatețe și mult umor. Ziua lui Kalman îl are în centru pe sărbătorit (interpretat de cineast) și soția sa Olga (Orsolya Tóth), aceștia fiind gazde pentru Zita (Nóra Földeáki) și Levente (Domokos Szabó), un alt cuplu căsătorit ale cărui probleme de suprafață devin tot mai accentuate pe parcursul peliculei. Premisa aduce aminte de producția spaniolă Dineu cu vecinii de sus (2020), tot despre o vizită între două cupluri care ajunge să le dea toată viața peste cap. Însă în filmul maghiar este introdus un factor inedit: Ernö (Imre Gelányi), meșterul „de încredere” care repară lucruri prin casă.
Încă dinainte de Q&A-ul cu echipa am simțit că sufrageria gazdelor este ca o scenă pe care camera de filmat este constrânsă să o urmărească, chiar dacă nu este fixă. Atunci când am aflat că filmul reprezintă o adaptare a unui spectacol de teatru, totul a avut mai mult sens. Casa în stil scandinav, cu mobilă art deco și cromatică în nuanțe maronii, arată statutul rezidenților și are funcția de a selecta scenele de interes.
Regizorul nu dezvăluie ce se întâmplă cu personajele cât timp sunt afară decât atunci când toate părăsesc perimetrul camerei. Dacă cineva este încă prezent în interior, exteriorul este folosit pe post de culise. Asta nu înseamnă că nu există tăieturi de montaj, ci doar că numărul de oameni implicați este restrâns și spațiul este limitat. Auzim chiar și sunete adăugate în post: o serie de clinchete alarmante și, la final, o melodie diegetică (care provine din universul personajelor).
În ciuda resurselor minimaliste, Ziua lui Kalman are absolut tot ce îi trebuie. Replicile savuroase și atât de firești stârnesc frecvent hohote de râs, comică devenind de fapt însăși natura umană. Asta până când se face simțită drama. Discuția de început monopolizată aproape în exclusivitate de Zita este o bornă inițială pentru ceea ce va fi o schimbare completă de atitudine și temperament. Ea și Kalman au, de fapt, cea mai vizibilă evoluție de personaj. Ea pentru că în urma unei dispute cu soțul află un adevăr dureros și neașteptat, el fiindcă este cel care furnizează informațiile și asta îl face să se simtă vinovat.
Însă aventurile și lipsa sexului sunt provocări care, deși pot strica chiar și căsniciile care dețin recordul pentru rezistență și longevitate, pălesc prin comparație cu moartea soției și a copilului, tragedie cu care se confruntă Ernö. Pătura de jos a societății este neglijată în film la fel ca în realitate și lumina cade tot pe privilegiatele cupluri și confruntările lor, care pentru standardele lor sunt uriașe. Dar până la urmă, „puțină suferință e benefică”, nu? Sau cel puțin asta spune Kalman în debutul filmului.
Mentalitatea cum că necazurile te călesc a devenit un clișeu, deși poate fi unul adevărat. Însă Ernö pare doar un individ dezumanizat în urma lor. Și nici măcar nu este un meșter foarte priceput. Improvizațiile lui eșuate servesc doar ca justificare pentru ținerea lui aproape, însă motivele adevărate sunt mult mai egoiste: Olgăi îi amintește cum este să fie o femeie apreciată de un bărbat prin mici gesturi și atenții, lui Kalman pare să îi hrănească imaginea pozitivă pe care o are despre el însuși fiindcă îi „ajută pe toți”, chiar dacă încearcă să pară sătul de acest fapt. De aceea sărbătoritul se simte dator în deznodământ să facă încă un favor, un cadou oferit cu ocazia propriei lui onomastici.
În definitiv, cele mai mari probleme cu care se confruntă cineva într-un anumit moment sunt la fel de importante ca cele mai mari probleme ale altcuiva. Din perspectivă subiectivă, intensitatea e aceeasi. Sunt cele mai mari! Doar că unele au mai multe șanse de rezolvare și altele mai puține. Doar moartea este iremediabilă. Așadar, dacă nu ne confruntăm cu ea, putem să ne punem muzică, să dansăm și să sperăm că totul se va rezolva. Chiar dacă asta este o improvizație de moment, la fel ca bara strâmbă de tracțiuni din cadrul de final.
Cel mai recent film al regizorului-scenarist Szabolcs Hajdu face parte dintr-o trilogie bazată pe probleme familiale și analizează criza vârstei mijlocii cu delicatețe și mult umor. Ziua lui Kalman îl are în centru pe sărbătorit (interpretat de cineast) și soția sa Olga (Orsolya Tóth), aceștia fiind gazde pentru Zita (Nóra Földeáki) și Levente (Domokos Szabó), un alt cuplu căsătorit ale cărui probleme de suprafață devin tot mai accentuate pe parcursul peliculei. Premisa aduce aminte de producția spaniolă Dineu cu vecinii de sus (2020), tot despre o vizită între două cupluri care ajunge să le dea toată viața peste cap. Însă în filmul maghiar este introdus un factor inedit: Ernö (Imre Gelányi), meșterul „de încredere” care repară lucruri prin casă.
Încă dinainte de Q&A-ul cu echipa am simțit că sufrageria gazdelor este ca o scenă pe care camera de filmat este constrânsă să o urmărească, chiar dacă nu este fixă. Atunci când am aflat că filmul reprezintă o adaptare a unui spectacol de teatru, totul a avut mai mult sens. Casa în stil scandinav, cu mobilă art deco și cromatică în nuanțe maronii, arată statutul rezidenților și are funcția de a selecta scenele de interes.
Regizorul nu dezvăluie ce se întâmplă cu personajele cât timp sunt afară decât atunci când toate părăsesc perimetrul camerei. Dacă cineva este încă prezent în interior, exteriorul este folosit pe post de culise. Asta nu înseamnă că nu există tăieturi de montaj, ci doar că numărul de oameni implicați este restrâns și spațiul este limitat. Auzim chiar și sunete adăugate în post: o serie de clinchete alarmante și, la final, o melodie diegetică (care provine din universul personajelor).
În ciuda resurselor minimaliste, Ziua lui Kalman are absolut tot ce îi trebuie. Replicile savuroase și atât de firești stârnesc frecvent hohote de râs, comică devenind de fapt însăși natura umană. Asta până când se face simțită drama. Discuția de început monopolizată aproape în exclusivitate de Zita este o bornă inițială pentru ceea ce va fi o schimbare completă de atitudine și temperament. Ea și Kalman au, de fapt, cea mai vizibilă evoluție de personaj. Ea pentru că în urma unei dispute cu soțul află un adevăr dureros și neașteptat, el fiindcă este cel care furnizează informațiile și asta îl face să se simtă vinovat.
Însă aventurile și lipsa sexului sunt provocări care, deși pot strica chiar și căsniciile care dețin recordul pentru rezistență și longevitate, pălesc prin comparație cu moartea soției și a copilului, tragedie cu care se confruntă Ernö. Pătura de jos a societății este neglijată în film la fel ca în realitate și lumina cade tot pe privilegiatele cupluri și confruntările lor, care pentru standardele lor sunt uriașe. Dar până la urmă, „puțină suferință e benefică”, nu? Sau cel puțin asta spune Kalman în debutul filmului.
Mentalitatea cum că necazurile te călesc a devenit un clișeu, deși poate fi unul adevărat. Însă Ernö pare doar un individ dezumanizat în urma lor. Și nici măcar nu este un meșter foarte priceput. Improvizațiile lui eșuate servesc doar ca justificare pentru ținerea lui aproape, însă motivele adevărate sunt mult mai egoiste: Olgăi îi amintește cum este să fie o femeie apreciată de un bărbat prin mici gesturi și atenții, lui Kalman pare să îi hrănească imaginea pozitivă pe care o are despre el însuși fiindcă îi „ajută pe toți”, chiar dacă încearcă să pară sătul de acest fapt. De aceea sărbătoritul se simte dator în deznodământ să facă încă un favor, un cadou oferit cu ocazia propriei lui onomastici.
În definitiv, cele mai mari probleme cu care se confruntă cineva într-un anumit moment sunt la fel de importante ca cele mai mari probleme ale altcuiva. Din perspectivă subiectivă, intensitatea e aceeasi. Sunt cele mai mari! Doar că unele au mai multe șanse de rezolvare și altele mai puține. Doar moartea este iremediabilă. Așadar, dacă nu ne confruntăm cu ea, putem să ne punem muzică, să dansăm și să sperăm că totul se va rezolva. Chiar dacă asta este o improvizație de moment, la fel ca bara strâmbă de tracțiuni din cadrul de final.