Părerea criticului
"Kapitalism - Reţeta noastră secretă" - Mai bun ca Michael Moore
Un documentar emoţionant, despre o realitate de râsu-plânsu'
Simultaneitatea şi similitudinea de titluri cu recentul documentar-pamflet american "Capitalism: A Love Story", în fond aproape inevitabile (şi, odată produse, imposibil de trecut cu vederea) nu sunt deloc întâmplătoare - deşi nici unul dintre autori n-a avut ştiinţă de demersul celuilalt decât când era prea târziu ca să mai poată fi suspectată vreo filiaţie (în vara anului 2009, când filma "Kapitalism - Reţeta noastră secretă", Alexandru Solomon a fost foarte descumpănit să afle despre filmul lui Michael Moore - cel puţin până când Ada Solomon, propria sa producătoare, l-a liniştit comentând în glumă că Moore nu face decât să le pregătească terenul. Suprapunerile nu sunt deloc întâmplătoare, spuneam, fiindcă ambele filme se revendică de la două fenomene concomitente istoric şi unite prin conexiuni semnificative: criza bătrânului capitalism corporatist apusean, şi deraierile infantilului capitalism sălbatic est-european (mai precis, românesc: marca noastră - sau, cum bine o etichetează Alecu Solomon, mai în glumă, mai în serios, "reţeta noastră... secretă"!).
Una dintre frazele-tip ale lui Nikita Mihalkov, adoptată în ultimii douăzeci de ani (de când, spre cinstea lui, nu şi-a întors pe dos rubaşca roşie, ca să şi-o transforme în geacă de blugi), pe care am citat-o şi apropo de filmul lui Michael Moore, este următoarea: "Tot ceea ce ne spunea comunismul despre sine însuşi era fals. Tot ce ne spunea despre capitalism e adevărat." Puţin mai demult şi mult mai la vest, într-unul dintre momentele lui de luciditate, Winston Churchill scotea la rându-i din puţul gândirii un panseu cu iz de truism (deşi, la drept vorbind, foarte discutabil): "Democraţia e rea. Dar e cea mai bună soluţie pe care o avem." Alăturându-le mai mult decât în joacă, putem spune că sistemul capitalist, măcar la nivel de principiu, e singurul operant în etapa actuală a civilizaţiei - dar asta nu-l scuteşte de goluri cât casa, de drastice deraieri spre criminalitate, şi chiar de vulnerabilităţi care i-ar putea pune sub semnul întrebării însăşi supravieţuirea (altfel, cum ar fi fost posibilă iniţierea experimentului comunist, în urmă cu un secol?). Filmul lui Moore se ocupă tocmai de modul în care s-au dezvoltat aceste evoluţii nefaste în Statele Unite, ducând prin acumulare chiar la criza izbucnită în urmă cu doi ani. Solomon, din partea lui, tratează extremitatea opusă a spectrului: convertirea mafiocraţiei subterane a comunismului românesc târziu în capitalism primitiv, cu substanţa penală nu decantată într-un târziu, ci imprimată chiar în esenţa lui, încă de la origini.
Şi se mai impune să subliniem un aspect capital - sau, mă rog.. "kapital": formulele de abordare diferă accentuat; câtă vreme Moore (recunosc că mie, unul, îmi place de mor de Moore!) îşi construieşte întotdeauna propriul spectacol personal (unii acuzându-l chiar de ipocrizie, prin faptul că în fond el însuşi e bine ancorat în sistemul pe care-l atacă - idee cu care tin să nu fiu de acord, suspectând-o de un iz demagogic şi la rându-i cam făţarnic), Alecu rămâne la fel de discret ca întotdeauna (deşi, de fapt, se implică foarte concret în corpusul filmului), fiind preocupat mai mult de conţinut - iar de formă, strict la nivelul legitim al mijloacelor de exprimare. Ceea ce, cum afirma Magda Mihăilescu, îl plasează într-un sens deloc de neglijat chiar deasupra lui Michael Moore.
Ca atare, racordul peste timp cu originile ceauşiste ale sistemului e atât inevitabil, cât şi relevant. Conform celebrei zicale, specifică domeniului, nu se cade să întrebăm nici un magnat cum şi-a câştigat primul milion. E de la sine înţeles că, în 1990, "primul milion", sau cât o fi reprezentat în mod real capitalul de investiţie, era apanajul privilegiaţilor fostului regim - nomenclaturişti şi securişti (cu predilecţie al celor din a doua categorie, incomparabil mai pragmatici şi mai puternici, la modul real, decât fantoşele de faţadă ale autorităţii publice). Ca atare, filmul îşi alege ca motivaţie dramaturgică fantezia macabru-hazoasă a întoarcerii lui Ceauşescu din mormânt, pentru a vedea cum s-au descurcat "moştenitorii lui", compusă printr-un montaj inspirat de cadre-document (întâmpinat de acoliţi la aeroport, ovaţionat cu flori de poporenii aduşi pe marginea şoselelor, în vizite de lucru, etc.) Imediat după acest preambul incitant, viziunea autorului trece la substanţa propriu-zisă a filmului - o serie de interviuri cu câţiva dintre principalii moguli ai afacerilor din România: Dan Voiculescu, George Pădure, Ioan Nicolae, George Copos, Dan Diaconescu, Dinu Patriciu, Gigi Becali. Iar această zonă merită întreaga noastră atenţie.
Reacţiile oamenilor în faţa camerelor de luat vederi sunt întotdeauna relevante. Unii pur şi simplu fug de ele, alţii se inhibă, mulţi se crispează, destui încep să "joace", să "se joace" (pe ei înşişi), să supraliciteze... iar câţiva aleşi pe sprânceană (şi... ai poporului!) se deschid, pur şi simplu, ca nişte flori... Devin mai adevăraţi şi mai străvezii ca oricând - culmea, fără ca măcar să-şi dea seama, sau cel puţin nu în totalitate. Felix Voiculescu, de pildă, e un spectacol total, un adevărat arhetip al vicleniei care mimează competenţa, al abilităţii de a cădea mereu în picioare - toate, dezvăluite de o fizionomie mai mobilă şi mai caricaturală decât a lui Ştefan Mihăilescu-Brăila în Buciurligă sau în Bacchus. Epocală e secvenţa cu tablourile: Voiculescu şi-a tras portret de cardinal sau doge, cocoţat la loc de cinste în căsoi, şi ne povesteşte cum vor urma la rând moştenitorii: tabloul fie-sii, apoi al nepoţicii. "Ca ale Regilor Franţei!" remarcă fin voice-over-ul lui Alecu, din postura de intervievator, şi Felix, hlizindu-se: "Hă-hă, da...!" Cum spunea autorul la conferinţa de presă, nici nu e nevoie să-l provoci, e un spectacol care se joacă de la sine!
La antipozi, Dinu Patriciu, cinic şi onctuos, povestind mândru despre toate jongleriile lui cu Midia-Năvodari, ne exemplifică pe hârtie (că le are p-astea cu desenul, doar e arhitect, nu?) cum mai întâi combinatul îi sugera un rechin... apoi o balenă... iar acum, de când şi cu ăia din Kazahstan, "o caracatiţă simpatică" (de simpatică ce e, te trec fiorii - ca efect al unui detaliu bine surprins de camera lui Andrei Butică). Şi încheie, Dinu Păturiciul nostru, zâmbind dezarmant: "În aceşti douăzeci de ani, m-am distrat copios...! Cât m-am mai distrat!"
N-avem timp şi n-avem spaţiu să descriem şi "prestaţiile actoriceşti" ale celorlalţi preopinenţi - dar, în fond, pentru asta există filmul, pe care trebuie să-l vedeţi neapărat! Cu atât mai mult cu cât, şi de astă dată, creativitatea lui Alecu Solomon e la înălţime - ba chiar mai mult decât în "Război pe calea undelor", unde deja se ilustrase printr-o serie de figuri de stil adecvate şi expresive, surprinzătoare în contextul sec-expozitiv cu care ne-au obişnuit documentarele standard. În cazul de faţă, o idee extrem de ingenioasă este aceea de a-i înconjura pe intervievaţi cu oglinzi în format mare, astfel încât spaţiul personal al fiecăruia (cabinet, birou, sală de şedinţe, etc.) să se transforme într-un adevărat triptic, îmbogăţit în continuare şi cu multiplicări succesive, personajul fiind văzut din numeroase unghiuri şi de la distanţe diferite - procedeu care aminteşte parţial, în sens plastic, de încăperile juxapuse unghiular din "Cold Waves". Tot în acel film, Alecu folosise nişte cadre cu fetişuri ale Iepocii de Aur (adidaşii de porc, paşaportul, etc.), pe suport rotativ; din aceeaşi familie imagistică, dar pe o altă paradigmă, fac parte aici decvenţele cu jucării Daiso (un fel de Lego japonez) şi modele de plastilină, care ilustrează şcolăreşte şi ludic multe dintre tezele şi faptele subiectului. În sfârşit, autorul îşi reia preocuparea pentru compoziţiile de tip "imagini în imagine" (cum era, în filmul amintit mai sus, interviul luat de Dan Diaconescu lui Pleşiţă, inserat cu ajutorul unui televizor filmat într-o vitrină). Aici, televizorul dobândeşte statut de personaj - şi pe bună dreptate, din moment ce, aşa cum Alecu Solomon însuşi proclamă, e mediul de comunicare ce s-a schimbat cel mai spectaculos şi mai semnificativ în România, de la Revoluţie încoace (motiv pentru care a şi ţinut neapărat ca din galeria intervievaţilor să facă parte şi Dan Diaconescu). Pentru a-şi introduce motivul narativ al rapelului la Ceauşescu, filmul începe cu cei doi copii ai lui Alecu jucându-se cu cuburi Daiso, în timp ce în planul secund, pe un ecran de televizor, apar imagini cu procesul şi execuţia lui Ody şi Siny (cadru de marcă, întrunind cele două elemente expresive de prim ordin care vor domina discursul cinematografic). Multe alte inserţii (din jurnale de actualităţi), care s-ar fi putut face foarte uşor prin montaj standard, apar tot pe mici ecrane încadrate în decor, uneori alcătuind adevărate panorame - iar în final ni se oferă o compoziţie cu "oameni-televizoare": manechine aşezate la mese, având în loc de cap monitoare pe care apar prim-planurile mogulilor.
Se remarcă un lucru interesant şi discutabil, apropo de aceste procedee. La o vedere superficială, multe dintre ele ar putea fi acuzate de didacticism şi, mai ales, un anume aer de improvizaţie şi neîmplinire - de exemplu, "fabula" întoarcerii lui Ceauşescu din morţi în "vizită de lucru" e din capul locului doar schiţată, apoi pierdută pe drum, pentru ca în final să ne fie reamintită prin câteva replici. Cred, însă, că mai degrabă decât a fi defecte, aceste conştiente "jumătăţi de măsură" nu fac decât să se integreze cu atât mai organic în structura semantică a filmului, prin faptul că evită capcana spectaculosului facil şi pe aceea de a deveni un scop în sine, rezumându-se la rolul strict de "cârlige" care să amorseze demonstraţiile într-o cheie accesibilă spectatorului, atât prin claritate, cât şi prin nepreteţiozitatea mijloacelor tehnice.
Cristian Tudor Popescu i-a reproşat lui Alexandru Solomon, cu prilejul conferinţei de presă, că şi-a menajat prea mult interlocutorii, că nu le-a pus întrebări incomode, că nu i-a întărâtat să-şi dea arama pe faţă. Ca de-atâtea ori, Cristi are dreptate - până la un punct: punctul în care acela ar fi fost alt film (poate mai bun, poate mai slab, cu siguranţă de o concepţie diferită). Alecu a optat conştient pentru o atitudine ponderată, politicos-binevoitoare, cu rezultatul de a-şi ajuta subiecţii să se relaxeze - şi, cum arătam mai sus, să se demaşte cu atât mai transparent. Nemulţumirea lui Cristi se baza pe faptul că, în aparentă contradicţie cu această neutralitate formală, Alecu sfârşeşte totuşi prin a exprima, fie şi doar implicit, o atitudine - dar am senzaţia că, departe de a crea astfel o disociere, autorul reuşeşte, dimpotrivă, să imprime filmului o dinamică interioară mult mai consistentă. Vizionarea "Kapitalismului - Reţeta noastră secretă", spre deosebire de dispoziţia mai mult sau mai puţin insipidă proprie documentarului în general, se lasă cu emoţii intense, cu hohote de râs irepresibile şi, cum bine spuneau unii dintre participanţi, cu un sentiment de covârşitoare tristeţe. Ce poate fi mai comic-deprimat decât să-l vezi pe Jiji Becali perambulându-se serafic prin plenul Parlamentului European, printre domni şi doamne care nici nu-l bagă-n seamă, în acordurile Simfoniei a IX-a de Beethowen picurată la caval - dacă nu cumva la frunză...?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
15 aprilie, 2010, 11:00-13:02
Bucureşti, România
Un documentar emoţionant, despre o realitate de râsu-plânsu'
Simultaneitatea şi similitudinea de titluri cu recentul documentar-pamflet american "Capitalism: A Love Story", în fond aproape inevitabile (şi, odată produse, imposibil de trecut cu vederea) nu sunt deloc întâmplătoare - deşi nici unul dintre autori n-a avut ştiinţă de demersul celuilalt decât când era prea târziu ca să mai poată fi suspectată vreo filiaţie (în vara anului 2009, când filma "Kapitalism - Reţeta noastră secretă", Alexandru Solomon a fost foarte descumpănit să afle despre filmul lui Michael Moore - cel puţin până când Ada Solomon, propria sa producătoare, l-a liniştit comentând în glumă că Moore nu face decât să le pregătească terenul. Suprapunerile nu sunt deloc întâmplătoare, spuneam, fiindcă ambele filme se revendică de la două fenomene concomitente istoric şi unite prin conexiuni semnificative: criza bătrânului capitalism corporatist apusean, şi deraierile infantilului capitalism sălbatic est-european (mai precis, românesc: marca noastră - sau, cum bine o etichetează Alecu Solomon, mai în glumă, mai în serios, "reţeta noastră... secretă"!).
Una dintre frazele-tip ale lui Nikita Mihalkov, adoptată în ultimii douăzeci de ani (de când, spre cinstea lui, nu şi-a întors pe dos rubaşca roşie, ca să şi-o transforme în geacă de blugi), pe care am citat-o şi apropo de filmul lui Michael Moore, este următoarea: "Tot ceea ce ne spunea comunismul despre sine însuşi era fals. Tot ce ne spunea despre capitalism e adevărat." Puţin mai demult şi mult mai la vest, într-unul dintre momentele lui de luciditate, Winston Churchill scotea la rându-i din puţul gândirii un panseu cu iz de truism (deşi, la drept vorbind, foarte discutabil): "Democraţia e rea. Dar e cea mai bună soluţie pe care o avem." Alăturându-le mai mult decât în joacă, putem spune că sistemul capitalist, măcar la nivel de principiu, e singurul operant în etapa actuală a civilizaţiei - dar asta nu-l scuteşte de goluri cât casa, de drastice deraieri spre criminalitate, şi chiar de vulnerabilităţi care i-ar putea pune sub semnul întrebării însăşi supravieţuirea (altfel, cum ar fi fost posibilă iniţierea experimentului comunist, în urmă cu un secol?). Filmul lui Moore se ocupă tocmai de modul în care s-au dezvoltat aceste evoluţii nefaste în Statele Unite, ducând prin acumulare chiar la criza izbucnită în urmă cu doi ani. Solomon, din partea lui, tratează extremitatea opusă a spectrului: convertirea mafiocraţiei subterane a comunismului românesc târziu în capitalism primitiv, cu substanţa penală nu decantată într-un târziu, ci imprimată chiar în esenţa lui, încă de la origini.
Şi se mai impune să subliniem un aspect capital - sau, mă rog.. "kapital": formulele de abordare diferă accentuat; câtă vreme Moore (recunosc că mie, unul, îmi place de mor de Moore!) îşi construieşte întotdeauna propriul spectacol personal (unii acuzându-l chiar de ipocrizie, prin faptul că în fond el însuşi e bine ancorat în sistemul pe care-l atacă - idee cu care tin să nu fiu de acord, suspectând-o de un iz demagogic şi la rându-i cam făţarnic), Alecu rămâne la fel de discret ca întotdeauna (deşi, de fapt, se implică foarte concret în corpusul filmului), fiind preocupat mai mult de conţinut - iar de formă, strict la nivelul legitim al mijloacelor de exprimare. Ceea ce, cum afirma Magda Mihăilescu, îl plasează într-un sens deloc de neglijat chiar deasupra lui Michael Moore.
Ca atare, racordul peste timp cu originile ceauşiste ale sistemului e atât inevitabil, cât şi relevant. Conform celebrei zicale, specifică domeniului, nu se cade să întrebăm nici un magnat cum şi-a câştigat primul milion. E de la sine înţeles că, în 1990, "primul milion", sau cât o fi reprezentat în mod real capitalul de investiţie, era apanajul privilegiaţilor fostului regim - nomenclaturişti şi securişti (cu predilecţie al celor din a doua categorie, incomparabil mai pragmatici şi mai puternici, la modul real, decât fantoşele de faţadă ale autorităţii publice). Ca atare, filmul îşi alege ca motivaţie dramaturgică fantezia macabru-hazoasă a întoarcerii lui Ceauşescu din mormânt, pentru a vedea cum s-au descurcat "moştenitorii lui", compusă printr-un montaj inspirat de cadre-document (întâmpinat de acoliţi la aeroport, ovaţionat cu flori de poporenii aduşi pe marginea şoselelor, în vizite de lucru, etc.) Imediat după acest preambul incitant, viziunea autorului trece la substanţa propriu-zisă a filmului - o serie de interviuri cu câţiva dintre principalii moguli ai afacerilor din România: Dan Voiculescu, George Pădure, Ioan Nicolae, George Copos, Dan Diaconescu, Dinu Patriciu, Gigi Becali. Iar această zonă merită întreaga noastră atenţie.
Reacţiile oamenilor în faţa camerelor de luat vederi sunt întotdeauna relevante. Unii pur şi simplu fug de ele, alţii se inhibă, mulţi se crispează, destui încep să "joace", să "se joace" (pe ei înşişi), să supraliciteze... iar câţiva aleşi pe sprânceană (şi... ai poporului!) se deschid, pur şi simplu, ca nişte flori... Devin mai adevăraţi şi mai străvezii ca oricând - culmea, fără ca măcar să-şi dea seama, sau cel puţin nu în totalitate. Felix Voiculescu, de pildă, e un spectacol total, un adevărat arhetip al vicleniei care mimează competenţa, al abilităţii de a cădea mereu în picioare - toate, dezvăluite de o fizionomie mai mobilă şi mai caricaturală decât a lui Ştefan Mihăilescu-Brăila în Buciurligă sau în Bacchus. Epocală e secvenţa cu tablourile: Voiculescu şi-a tras portret de cardinal sau doge, cocoţat la loc de cinste în căsoi, şi ne povesteşte cum vor urma la rând moştenitorii: tabloul fie-sii, apoi al nepoţicii. "Ca ale Regilor Franţei!" remarcă fin voice-over-ul lui Alecu, din postura de intervievator, şi Felix, hlizindu-se: "Hă-hă, da...!" Cum spunea autorul la conferinţa de presă, nici nu e nevoie să-l provoci, e un spectacol care se joacă de la sine!
La antipozi, Dinu Patriciu, cinic şi onctuos, povestind mândru despre toate jongleriile lui cu Midia-Năvodari, ne exemplifică pe hârtie (că le are p-astea cu desenul, doar e arhitect, nu?) cum mai întâi combinatul îi sugera un rechin... apoi o balenă... iar acum, de când şi cu ăia din Kazahstan, "o caracatiţă simpatică" (de simpatică ce e, te trec fiorii - ca efect al unui detaliu bine surprins de camera lui Andrei Butică). Şi încheie, Dinu Păturiciul nostru, zâmbind dezarmant: "În aceşti douăzeci de ani, m-am distrat copios...! Cât m-am mai distrat!"
N-avem timp şi n-avem spaţiu să descriem şi "prestaţiile actoriceşti" ale celorlalţi preopinenţi - dar, în fond, pentru asta există filmul, pe care trebuie să-l vedeţi neapărat! Cu atât mai mult cu cât, şi de astă dată, creativitatea lui Alecu Solomon e la înălţime - ba chiar mai mult decât în "Război pe calea undelor", unde deja se ilustrase printr-o serie de figuri de stil adecvate şi expresive, surprinzătoare în contextul sec-expozitiv cu care ne-au obişnuit documentarele standard. În cazul de faţă, o idee extrem de ingenioasă este aceea de a-i înconjura pe intervievaţi cu oglinzi în format mare, astfel încât spaţiul personal al fiecăruia (cabinet, birou, sală de şedinţe, etc.) să se transforme într-un adevărat triptic, îmbogăţit în continuare şi cu multiplicări succesive, personajul fiind văzut din numeroase unghiuri şi de la distanţe diferite - procedeu care aminteşte parţial, în sens plastic, de încăperile juxapuse unghiular din "Cold Waves". Tot în acel film, Alecu folosise nişte cadre cu fetişuri ale Iepocii de Aur (adidaşii de porc, paşaportul, etc.), pe suport rotativ; din aceeaşi familie imagistică, dar pe o altă paradigmă, fac parte aici decvenţele cu jucării Daiso (un fel de Lego japonez) şi modele de plastilină, care ilustrează şcolăreşte şi ludic multe dintre tezele şi faptele subiectului. În sfârşit, autorul îşi reia preocuparea pentru compoziţiile de tip "imagini în imagine" (cum era, în filmul amintit mai sus, interviul luat de Dan Diaconescu lui Pleşiţă, inserat cu ajutorul unui televizor filmat într-o vitrină). Aici, televizorul dobândeşte statut de personaj - şi pe bună dreptate, din moment ce, aşa cum Alecu Solomon însuşi proclamă, e mediul de comunicare ce s-a schimbat cel mai spectaculos şi mai semnificativ în România, de la Revoluţie încoace (motiv pentru care a şi ţinut neapărat ca din galeria intervievaţilor să facă parte şi Dan Diaconescu). Pentru a-şi introduce motivul narativ al rapelului la Ceauşescu, filmul începe cu cei doi copii ai lui Alecu jucându-se cu cuburi Daiso, în timp ce în planul secund, pe un ecran de televizor, apar imagini cu procesul şi execuţia lui Ody şi Siny (cadru de marcă, întrunind cele două elemente expresive de prim ordin care vor domina discursul cinematografic). Multe alte inserţii (din jurnale de actualităţi), care s-ar fi putut face foarte uşor prin montaj standard, apar tot pe mici ecrane încadrate în decor, uneori alcătuind adevărate panorame - iar în final ni se oferă o compoziţie cu "oameni-televizoare": manechine aşezate la mese, având în loc de cap monitoare pe care apar prim-planurile mogulilor.
Se remarcă un lucru interesant şi discutabil, apropo de aceste procedee. La o vedere superficială, multe dintre ele ar putea fi acuzate de didacticism şi, mai ales, un anume aer de improvizaţie şi neîmplinire - de exemplu, "fabula" întoarcerii lui Ceauşescu din morţi în "vizită de lucru" e din capul locului doar schiţată, apoi pierdută pe drum, pentru ca în final să ne fie reamintită prin câteva replici. Cred, însă, că mai degrabă decât a fi defecte, aceste conştiente "jumătăţi de măsură" nu fac decât să se integreze cu atât mai organic în structura semantică a filmului, prin faptul că evită capcana spectaculosului facil şi pe aceea de a deveni un scop în sine, rezumându-se la rolul strict de "cârlige" care să amorseze demonstraţiile într-o cheie accesibilă spectatorului, atât prin claritate, cât şi prin nepreteţiozitatea mijloacelor tehnice.
Cristian Tudor Popescu i-a reproşat lui Alexandru Solomon, cu prilejul conferinţei de presă, că şi-a menajat prea mult interlocutorii, că nu le-a pus întrebări incomode, că nu i-a întărâtat să-şi dea arama pe faţă. Ca de-atâtea ori, Cristi are dreptate - până la un punct: punctul în care acela ar fi fost alt film (poate mai bun, poate mai slab, cu siguranţă de o concepţie diferită). Alecu a optat conştient pentru o atitudine ponderată, politicos-binevoitoare, cu rezultatul de a-şi ajuta subiecţii să se relaxeze - şi, cum arătam mai sus, să se demaşte cu atât mai transparent. Nemulţumirea lui Cristi se baza pe faptul că, în aparentă contradicţie cu această neutralitate formală, Alecu sfârşeşte totuşi prin a exprima, fie şi doar implicit, o atitudine - dar am senzaţia că, departe de a crea astfel o disociere, autorul reuşeşte, dimpotrivă, să imprime filmului o dinamică interioară mult mai consistentă. Vizionarea "Kapitalismului - Reţeta noastră secretă", spre deosebire de dispoziţia mai mult sau mai puţin insipidă proprie documentarului în general, se lasă cu emoţii intense, cu hohote de râs irepresibile şi, cum bine spuneau unii dintre participanţi, cu un sentiment de covârşitoare tristeţe. Ce poate fi mai comic-deprimat decât să-l vezi pe Jiji Becali perambulându-se serafic prin plenul Parlamentului European, printre domni şi doamne care nici nu-l bagă-n seamă, în acordurile Simfoniei a IX-a de Beethowen picurată la caval - dacă nu cumva la frunză...?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
15 aprilie, 2010, 11:00-13:02
Bucureşti, România
