Karhozat (1988)

Inițial, am vrut sa-i dau 10 stele! Doar că, undeva, dupa mijloc, o parte din farmecul care ma încântase s-a disipat, iar finalul deși foarte simbolic, m-a dezamăgit oarecum.

Exceptionale câteva scene: cea din barul Titanik (cu precădere, incluzând aici cântecul cu versuri încântătoare, dar și dialogul cu garderobiera, personaj fabulos de altfel!), ori cea a dialogurilor dintre personajul principal și cântăreața (inclusiv mărturisirea dinspre final)!! Nu ai cum sa nu rezonezi la asa ceva, stilul meditativ fiind hipnotic de-a dreptul!

Un plus și pentru garderobiera, ce apare pe parcurs, în special în scena în care recita din Vechiul Testament...
M-a incantat modul de filmare, atat alb-negru, cât și permanenta glisare a camerei. Și aici, ca și în Calul din Torino (unde vântul inducea o stare de anxietate paralizanta), Tarr apelează la un element de exterior care accentuează atmosfera apăsătoare și sufocanta. Și ma refer aici la ploaia diluviana, ce nu spala/indrparteaza totuși nimic din Raul existent și mediocritatea omniprezenta...

Una dintre cele mai bune drame pe care le-am văzut vreodată. Un film atmosferic, sumbru, cu cadre cenuşii şi focalizate pe detalii, dar extrem de bine şi de atent alese de regizor, Karhozat face parte, fără îndoială, din categoria filmelor de clasă. Stranietatea sa şi impresia că avem de-a face cu o operă kafkiană sunt accentuate nu numai de viziunea lui Tarr, ci şi de alegerea de a lucra această peliculă în alb-negru. Filmul spune, de asemenea, povestea unei iubiri imposibile, desfăşurată pe un fundal sordid, în care ai impresia că eroul îşi joacă viaţa la ruletă - pigmentată cu dialoguri scurte, dar pline de conţinut. De asemenea, trimiterile la Biblie şi folosirea simbolurilor, precum şi faptul că replicile devin din ce în ce mai sofisticate pe măsură ce acţiunea avansează îi dau o tentă de film filosofic, amintind întrucâtva de Bergman. Eroul (sau antieroul) filmului este inteligent şi are personalitate, dar damnarea sa pare a rezida în egocentrismul şi uneori cinismul de care dă dovadă. Memorabilă scena de la final, în care copiază comportamentul câinelui. Ambiguu şi bizar, puternic, fără a fi excesiv de şocant, inteligent, rafinat, complex, filmul lui Tarr se înscrie fără îndoială în categoria capodoperelor, a filmelor care au adus ceva nou în cinematografie.

Încă de la primul cadru (de vreo trei minute și jumătate), o sinonimie neașteptată și descurajantă i se impune celui care a făcut imprudența de a zăbovi mai mult de o clipă în cîmpul de forțe al lui Kárhozat: cameră de filmat - cameră obscură - celulă meschină - cutie craniană. Cu foarte rare excepții (dintre care una profund melancolică, iar alta ironică, dacă nu și cinică), camera nu înaintează și nu se apropie de lumea și de ființele pe care le cinematografiază. Mișcarea predilectă este o glisare lentă de la stînga la dreapta și invers (evocînd deplasarea privirii cuiva care stă spînzurat la fereastră, ori denunțînd supravegherea maniacală dintr-un regim totalitar), completată de bateri în retragere, de îndepărtări la fel de lente, sau de rotații cu efect mai degrabă contrapanoramic (dacă se poate spune așa) - și asta deoarece au loc în interioare strîmte, cu deschideri iluzorii reprezentate de oglinzi, în care dincoloul coincide cu dincoacele. Ceea ce nu înseamnă însă că prim-planurile lipsesc, dimpotrivă, numai că ele sînt expuse direct, nu ca rezultat al unei avansări graduale, și făcînd în continuare obiectul aceleiași glisări interminabile. Mișcarea înainte - singura cale de a depăși impasul la care asistăm neputincioși - este, cu excepțiile pomenite, doar apanajul personajelor și este acceptată și înregistrată ca atare, dar nu i se acordă creditul unei realități efective și eficace.

Lumea dezvăluită astfel este una a gardurilor și zidurilor (umede, căci plouă biblic), întrerupte de mici breșe inutile, sub forma unor drumuri spre nicăieri, sau, dacă e vorba de spații deschise, una a maidanelor pline de mocirlă și de cîini fără stăpîn. Treptat, impresia de reflectare obiectivă și oarecum sterilă a realității dezolante îi face loc celei că privim proiecția sinistră, visul alb-negru al unui suflet damnat, lumea desfigurată de ochiul rău al protagonistului, pentru care frumusețea, iubirea, omenia sînt doar năluciri ale unui univers paralel - dorit, însă inaccesibil. Singura modalitate de comunicare cu exteriorul, unicul exod posibil din acest Egipt al patimilor derizorii, al limitărilor, constrîngerilor și impotenței spirituale, apare în ipostaza parodică a contrabandei lucrative, în timp ce iubirea și dreptatea degenerează în denunț laș și pactizare legalistă cu Răul. Toate acestea, plus fondul sonor care alternează huruitul și scrîșnetele exasperante cu muzici de jale și resemnare, fac pînă la urmă din Kárhozat un poem bizar, contrariant și totodată emoționant al lipsei de orizont, al dezumanizării și bestializării concomitente, dar mai ales al dezintegrării irevocabile. "Ce lume frumos colorată!", exclamă la un moment dat (moment la fel de alb-negru ca toate celelalte ale filmului), cu tristețe și ușoară invidie, despre mulțimea petrecînd inept și grotesc, o femeie afectată de bătrînețe, dar de pe al cărei chip frumusețea trecută n-a dispărut cu totul...

Un film de mare impact, cu scene memorabile și monologuri profunde. Una dintre operele majore ale lui Tarr, un film care merită urmărit.