Părerea criticului
"Katalin Varga" - Orbán! He's yoh faddah!
...Prea scurt şi prea lung - simultan
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Cu ani în urmă, tachinându-se ei în regretatul forum Vama Veche, doi liceeni (azi respectaţi filmologi) au scornit următorul banc:
Ce zic un fan "Star Wars" şi un fan "Gone With the Wind" când se întâlnesc?
- I'm yoh faddah!
- Frakly, my dear, I don't give a damn!
Cam aşa ceva se întâmplă şi-n filmul de triplu debut (scenarist, regisor şi producător) al lui Peter Strickland - şi nu numai fiindcă unul dintre vectorii săi dramatici centrali este dezvăluirea unei anumite relaţii de paternitate. Hiba subzistă la un nivel mult mai profund - atât dramaturgic, cât şi estetic de ordin general.
Celebra replică a lui Darth Vader s-a impus în istoria, teoria, practica şi pedagogia filmului ca una dintre cele mai concludente pilde de dezvăluire cu efect retroactiv major. Dacă faimosul motiv "She's my daugther / She's my sister", în bulversanta secvenţă a palmelor din "Chinatown" de Polanski, repotenţa şi recompunea aproape un film întreg, nu mai puţin vestitul "Luke, I'm your father!" modifică retrospectiv două filme întregi şi iniţiază un al treilea - rămânând articulaţia centrală a celei mai bune trilogii SF din istoria cinematografului.
Era fatal să reflectez la toate acestea, azi-dimineaţă în timp ce mă canoneam pe urmele lui Katalin şi ale lui Orbán, printr-o Transilvanie în sfârşit epurată de Dracula, în favoarea peisajelor ca-n poemele lui Goga. Timp de o oră în cap, povestea scrisă şi filmată de Strickland se târâie greoi dar greu (în sensul de apăsat), încercând să acumuleze tensiuni, să contureze un mister înnebunitor, de tip dark secret, să promită mari dezvăluiri - exclusiv prin mijloace exterioare: cadre compuse cu mult schepsis, insistente schimbări de sharff de pe un fir de iarbă pe altul şi, mai ales, accente muzicale agresive, semn că "e de rău, fraţilor!" Nu lipsesc nici inciting events-urile facile: pregenericul de tip flash-forward (urmăritorii iscodind un sătean la care au tras Katalin şi Orbán peste noapte), absolut nejustificat dramaturgic şi fără alt rost decât acela de a ne telefona: "O să iasă pe nasoale!", sau inevitabila (citeşte: clişeatica) secvenţă când, întrebând dacă ăsta e drumul spre Miercurea Iadului, protagonista e prevenită de două fătuci ronţăintoare de seminţe: "Da, ăsta-i - da' dacă aveţi un pic de minte, o luaţi pe drumul celălalt!"
Mai mult: nu e doar un loc comun, ci şi o deplină gratuitate: de ce se numeşte cătunul Miercurea Iadului, şi de ce e considerat de localnici un adevărat infern pe Pământ - când nici vorbă de draci, de iad sau de miercure, singura sa trăsătură malefică fiind aceea de sălaş al individului care cu ani în urmă a violat-o pe Katalin? Ca să încercăm să construim un fel de suspense cu mijloace puerile - nu de altceva!
Ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, plot point one-ul (uciderea lui Gergely) e la rândul lui sub aşteptări şi necesităţi, expediind cu naivitate momentul când, conform tuturor regulilor scrise şi nescrise, povestea ar fi trebuit să se pună ireversbil în mişcare. Rezultatul e că în toată prima sa jumătate (egală cu două treimi - veţi vedea de ce), filmul trenează şi enervează, fără să ne ofere nimic altceva decât periplul unor personaje care se comportă ciudat şi care - ni se arată (prin imagini tip - când sarcina cinematografului este, mai mult decât de a spune sau de a arăta, aceea de a fi, a implica, a identifica) - ascund un secret năprasnic spre a cărui divulgare se îndreaptă.
Iar aici ajungem la argumentul cu care am început această analiză. Informat de regisor (fie şi prin acele mijloace rudimentare) că va urma o dezvăluire-şoc, reflectam că singura şansă a filmului era aceea ca taina din Miercurea Iadului să aibă potenţialul unui "I'm your father" - să revalorifice atât de intens pelteaua dinainte, încât să facă din ea un bici de savurat la orice revizionare a filmului (ca, de exemplu, în "Blowup", "Andrei Rubliov", "A fost sau n-a fost" ori "The Birds", unde aparenta plictiseală din prima parte îşi relevă încărcăturile abia prin intermediul captivantelor segmente finale).
Şi - culmea! Nu era doar o proiecţie metaforică! Secretul e într-adevăr de aceeaşi factură - Katalin îşi duce fiul la tatăl lui natural, care a violat-o acum unsprezece ani pe marginea drumului. Nu lipseşte decât să-i spună, arătându-i-l cu degetul: "Orbán! He's yoh faddah!" Iar faptul că nu-i spune e o dezamăgire nu atât în raport cu expectativele noastre ironice, cât în contextul întregii harababuri fuşerite din final - dar până acolo, mai avem.
Aşa că, să vedem deocamdată, cum stăm cu povestea.
Peter Strickland e un idealist ambiţios. Şi-a propus să facă un film major, de tip reflexiv-moral, despre răzbunare, iluminare şi şansa mântuirii. De ce l-a ratat atât de lamentabil? Ar fi comod să dăm un verdict simplist: din infantilism! Mult mai util e să analizăm eşecul de faţă ca proces.
Aşadar, cu scuzele de rigoare pentru spoilerele asupra cărora avertizam mai mult (cine nu vrea, să nu citească paragraful ăsta): acum unsprezece ani, Katalin mergea pe drum; face autostopul, o iau doi, o duc în păpuşoi, unul o violează, celălalt stă şi se uită (şi se râde). Katalin e traumatizată (firesc) - dar nu spune nimic, ca să n-o repudieze bărbatu-său. Aşa că naşte rodul violului, pe Orbán, şi-şi vede de viaţa ei până când, zece ani mai târziu, soţul află că băiatul nu-i al lui şi se leapădă de ambii doi. A, păi dacă-i pe-aşa, Katalin se hotărăşte să se răzbune şi purcede pe urmele violatorilor. Îl găseşte pe Gergely (ăla care râdea), află de la el unde-i Antal (ăla care tăcea şi făcea), îi storcoşeşte ţeasta c-un cataroi şi merge mai departe. Pe drum, Orbán o tot întreabă stresat ce caută ei prin pustietăţurile alea, iar Katalin tot în dodii îi răspunde. Ajung la Antal, care s-a făcut om bun şi are un menaj fericit cu Etelka. Glasul sângelui vorbeşte, iar tatăl şi fiul redescoperiţi dar nedescoperiţi se împrietenesc la cataramă. Epifania noului Antal o îndeamnă pe Katalin să se gândească mai bine dacă să-i facă şi lui de petrecanie - şi cât se tot gândeşte ea, le povesteşte lui şi Etelkăi cum a fost violată, la care lui Antal, ţac, îi pică fisa - în fine! Noaptea au o explicaţie, ea îi spune că nu-l mai poate criminaliza sângeros cum visase, el îi cere iertare, Etelka trage cu urechea, şi-n zori se spânzură. Antal e distrus. Orbán îl îmbrăţişează consolator. Rudele lui Gergely vin şi-o securizează (adică o omoară cu securea) pe Katalin. Scurt.
După cum se vede, pe cât de valide sunt premisele, pe atât de lamentabil le pierde din mână Strickland pe drum. Din capul locului, fundamentul moral al poveştii scârţâie: adică femeia, de bine de rău, a dus-o aşa zece-unşpe ani, şi numai când a lăsat-o bărbatul i-a căşunat să se răzbune - dacă ăla nu afla, sau nu se supăra, îi lăsa şi ea-n pace p-ăia doi! Cum să construieşti o meditaţie despre moralitate/imoralitate, talion şi spirit creştin, etc., când punctul de pornire e minat de compromisul meschinăriei?
În plus, implicarea copilului în toată povestea, prin excelenţă, pune nişte probleme majore de ordin etic - la rândul lor lăsate în coadă de peşte. De ce l-a luat Katalin cu ea? Ca să-i spună: "He's yoh faddah" pe ungureşte? Nu, ea însăşi refuză - Antal e cel care rupe pisica-n două, trecând peste opreliştile ei pentru a-i dezvălui băiatului adevărul. Ca să-l pună să asiste la execuţie şi să-nveţe şi el că cine violează femei aşa păţeşte? Ca să i-l arate lui Antal înainte de-a-l trimite pe lumea ailaltă? Sau, pur şi simplu, că n-avea cu cine să-l lase acasă?
Grav este că toate aceste lacune, atât cele din trenanta oră dintâi, cât şi cele din reflexiva fază post-proiecţie, gravitează în jurul unui sfert de oră de cinema autentic. Din momentul sosirii în gospodăria lui Antal, filmul parcă renaşte (sau, mai bine zis, abia acum intră în durerile facerii). În sfârşit, tensiunile se coagulează consistent, premisa dramatică (dacă o femeie violată decide să se răzbune peste unsprezece ani? Dar dacă descoperă că violatorul e acum un minunat soţ şi tată de familie? - Cam clişeatic, dar valabil şi încă valorificabil), o dată identificată, se defineşte convingător, dramatismul capătă în fine substanţă, iar sensurile de conţinut încep să se contureze tot mai solid. Secvenţa relatării violului, în barcă, sub ploaie, are într-adevăr o încărcătură remarcabilă - şi pune magistral în valoare datele interpretative ale Hildei Péter (care până atunci, în lipsa unor informaţii definitorii sau a unei bune structurări a misterului, părea să fi compus mai degrabă o zărghită egotistă şi de o încăpăţânare maniacală). Tibor Pálffy îi dă replica la fel de expresiv şi sigur, mai ales că distribuirea sa e foarte inspirată şi la nivel fizionomic: un ţăran maghiar macho într-ale cărui trăsături convieţuiesc cât se poate de natural fiara atroce şi gospodarul bun de pus la rană.
Ei, şi aici survine a doua dezamăgire - finală şi iremediabilă. În sfârşit, filmul începuse, creştea frumos, şi părea să aibă şansa acelei revalorizări inverse asupra căreia am insiatat atâta. Şi când colo... se termină scurt, retezat, complet rasolit. Dacă în prima oră s-a lungit cât două, imediat ce trece de mid-point povestea se îngrămădeşte într-o rezolvare de numai câteva minute - când încărcătura dramatică acumulată şi semnificaţiile deja amorsate ar fi presupus o desfăşurare de cel puţin o jumătate de oră, dacă nu chiar trei sferturi (sorry, aşa e arta filmului, grea: conţine şi puţină matematică... Puţin mai multă!) Ar fi existat nenumărate variante posibile de dezvoltare - dar Strickland o alege pe cea mai la-ndemână, liniară, previzibilă şi săracă în sensuri. După care, intuind pesemne goliciunea soluţiei, reia ca imagine finală unul dintre cele mai expresive cadre premonitorii ale drumului iniţial; impactul funcţionază, dar reverberaţiile sună mai degrabă a gol, decât a rezonanţă veritabilă.
În mare parte, statutul filmului se mai redresează datorită imaginii lui Márk Györi - compoziţii ale peisajelor ardeleneşti, pe cât de inspirat găsite, pe atât de profesionist speculate, şi valorificate cu atât mai mult prin riscul asumat (cu succes) al suprasaturării tonurilor până dincolo de limitele realiste. Şi, cum am spus, Hilda Péter are într-adevăr o gamă de mijloace complexe, elegante şi de mare forţă, care în mare parte recuperează din debilitatea scriptică a personajului. Se prea poate ca aceste calităţi să fi propulsat, de fapt, filmul spre supraevaluarea care i-a adjudecat o atât de impresionantă (şi foarte exagerată) colecţie de premii şi trofee - începând cu Ursul de Argint, pentru a continua cu Copenhaga, Muntenegru, Piestany, Calgary şi Bruxelles. Drept pentru care, nu-i putem spune lui Peter Strickland decât un binemeritat: "Felicitări, maestre, şi sperăm că ai învăţat câte ceva din propriile greşeli!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2-3 noiembrie, 2009
Bucureşti, România
...Prea scurt şi prea lung - simultan
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Cu ani în urmă, tachinându-se ei în regretatul forum Vama Veche, doi liceeni (azi respectaţi filmologi) au scornit următorul banc:
Ce zic un fan "Star Wars" şi un fan "Gone With the Wind" când se întâlnesc?
- I'm yoh faddah!
- Frakly, my dear, I don't give a damn!
Cam aşa ceva se întâmplă şi-n filmul de triplu debut (scenarist, regisor şi producător) al lui Peter Strickland - şi nu numai fiindcă unul dintre vectorii săi dramatici centrali este dezvăluirea unei anumite relaţii de paternitate. Hiba subzistă la un nivel mult mai profund - atât dramaturgic, cât şi estetic de ordin general.
Celebra replică a lui Darth Vader s-a impus în istoria, teoria, practica şi pedagogia filmului ca una dintre cele mai concludente pilde de dezvăluire cu efect retroactiv major. Dacă faimosul motiv "She's my daugther / She's my sister", în bulversanta secvenţă a palmelor din "Chinatown" de Polanski, repotenţa şi recompunea aproape un film întreg, nu mai puţin vestitul "Luke, I'm your father!" modifică retrospectiv două filme întregi şi iniţiază un al treilea - rămânând articulaţia centrală a celei mai bune trilogii SF din istoria cinematografului.
Era fatal să reflectez la toate acestea, azi-dimineaţă în timp ce mă canoneam pe urmele lui Katalin şi ale lui Orbán, printr-o Transilvanie în sfârşit epurată de Dracula, în favoarea peisajelor ca-n poemele lui Goga. Timp de o oră în cap, povestea scrisă şi filmată de Strickland se târâie greoi dar greu (în sensul de apăsat), încercând să acumuleze tensiuni, să contureze un mister înnebunitor, de tip dark secret, să promită mari dezvăluiri - exclusiv prin mijloace exterioare: cadre compuse cu mult schepsis, insistente schimbări de sharff de pe un fir de iarbă pe altul şi, mai ales, accente muzicale agresive, semn că "e de rău, fraţilor!" Nu lipsesc nici inciting events-urile facile: pregenericul de tip flash-forward (urmăritorii iscodind un sătean la care au tras Katalin şi Orbán peste noapte), absolut nejustificat dramaturgic şi fără alt rost decât acela de a ne telefona: "O să iasă pe nasoale!", sau inevitabila (citeşte: clişeatica) secvenţă când, întrebând dacă ăsta e drumul spre Miercurea Iadului, protagonista e prevenită de două fătuci ronţăintoare de seminţe: "Da, ăsta-i - da' dacă aveţi un pic de minte, o luaţi pe drumul celălalt!"
Mai mult: nu e doar un loc comun, ci şi o deplină gratuitate: de ce se numeşte cătunul Miercurea Iadului, şi de ce e considerat de localnici un adevărat infern pe Pământ - când nici vorbă de draci, de iad sau de miercure, singura sa trăsătură malefică fiind aceea de sălaş al individului care cu ani în urmă a violat-o pe Katalin? Ca să încercăm să construim un fel de suspense cu mijloace puerile - nu de altceva!
Ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, plot point one-ul (uciderea lui Gergely) e la rândul lui sub aşteptări şi necesităţi, expediind cu naivitate momentul când, conform tuturor regulilor scrise şi nescrise, povestea ar fi trebuit să se pună ireversbil în mişcare. Rezultatul e că în toată prima sa jumătate (egală cu două treimi - veţi vedea de ce), filmul trenează şi enervează, fără să ne ofere nimic altceva decât periplul unor personaje care se comportă ciudat şi care - ni se arată (prin imagini tip - când sarcina cinematografului este, mai mult decât de a spune sau de a arăta, aceea de a fi, a implica, a identifica) - ascund un secret năprasnic spre a cărui divulgare se îndreaptă.
Iar aici ajungem la argumentul cu care am început această analiză. Informat de regisor (fie şi prin acele mijloace rudimentare) că va urma o dezvăluire-şoc, reflectam că singura şansă a filmului era aceea ca taina din Miercurea Iadului să aibă potenţialul unui "I'm your father" - să revalorifice atât de intens pelteaua dinainte, încât să facă din ea un bici de savurat la orice revizionare a filmului (ca, de exemplu, în "Blowup", "Andrei Rubliov", "A fost sau n-a fost" ori "The Birds", unde aparenta plictiseală din prima parte îşi relevă încărcăturile abia prin intermediul captivantelor segmente finale).
Şi - culmea! Nu era doar o proiecţie metaforică! Secretul e într-adevăr de aceeaşi factură - Katalin îşi duce fiul la tatăl lui natural, care a violat-o acum unsprezece ani pe marginea drumului. Nu lipseşte decât să-i spună, arătându-i-l cu degetul: "Orbán! He's yoh faddah!" Iar faptul că nu-i spune e o dezamăgire nu atât în raport cu expectativele noastre ironice, cât în contextul întregii harababuri fuşerite din final - dar până acolo, mai avem.
Aşa că, să vedem deocamdată, cum stăm cu povestea.
Peter Strickland e un idealist ambiţios. Şi-a propus să facă un film major, de tip reflexiv-moral, despre răzbunare, iluminare şi şansa mântuirii. De ce l-a ratat atât de lamentabil? Ar fi comod să dăm un verdict simplist: din infantilism! Mult mai util e să analizăm eşecul de faţă ca proces.
Aşadar, cu scuzele de rigoare pentru spoilerele asupra cărora avertizam mai mult (cine nu vrea, să nu citească paragraful ăsta): acum unsprezece ani, Katalin mergea pe drum; face autostopul, o iau doi, o duc în păpuşoi, unul o violează, celălalt stă şi se uită (şi se râde). Katalin e traumatizată (firesc) - dar nu spune nimic, ca să n-o repudieze bărbatu-său. Aşa că naşte rodul violului, pe Orbán, şi-şi vede de viaţa ei până când, zece ani mai târziu, soţul află că băiatul nu-i al lui şi se leapădă de ambii doi. A, păi dacă-i pe-aşa, Katalin se hotărăşte să se răzbune şi purcede pe urmele violatorilor. Îl găseşte pe Gergely (ăla care râdea), află de la el unde-i Antal (ăla care tăcea şi făcea), îi storcoşeşte ţeasta c-un cataroi şi merge mai departe. Pe drum, Orbán o tot întreabă stresat ce caută ei prin pustietăţurile alea, iar Katalin tot în dodii îi răspunde. Ajung la Antal, care s-a făcut om bun şi are un menaj fericit cu Etelka. Glasul sângelui vorbeşte, iar tatăl şi fiul redescoperiţi dar nedescoperiţi se împrietenesc la cataramă. Epifania noului Antal o îndeamnă pe Katalin să se gândească mai bine dacă să-i facă şi lui de petrecanie - şi cât se tot gândeşte ea, le povesteşte lui şi Etelkăi cum a fost violată, la care lui Antal, ţac, îi pică fisa - în fine! Noaptea au o explicaţie, ea îi spune că nu-l mai poate criminaliza sângeros cum visase, el îi cere iertare, Etelka trage cu urechea, şi-n zori se spânzură. Antal e distrus. Orbán îl îmbrăţişează consolator. Rudele lui Gergely vin şi-o securizează (adică o omoară cu securea) pe Katalin. Scurt.
După cum se vede, pe cât de valide sunt premisele, pe atât de lamentabil le pierde din mână Strickland pe drum. Din capul locului, fundamentul moral al poveştii scârţâie: adică femeia, de bine de rău, a dus-o aşa zece-unşpe ani, şi numai când a lăsat-o bărbatul i-a căşunat să se răzbune - dacă ăla nu afla, sau nu se supăra, îi lăsa şi ea-n pace p-ăia doi! Cum să construieşti o meditaţie despre moralitate/imoralitate, talion şi spirit creştin, etc., când punctul de pornire e minat de compromisul meschinăriei?
În plus, implicarea copilului în toată povestea, prin excelenţă, pune nişte probleme majore de ordin etic - la rândul lor lăsate în coadă de peşte. De ce l-a luat Katalin cu ea? Ca să-i spună: "He's yoh faddah" pe ungureşte? Nu, ea însăşi refuză - Antal e cel care rupe pisica-n două, trecând peste opreliştile ei pentru a-i dezvălui băiatului adevărul. Ca să-l pună să asiste la execuţie şi să-nveţe şi el că cine violează femei aşa păţeşte? Ca să i-l arate lui Antal înainte de-a-l trimite pe lumea ailaltă? Sau, pur şi simplu, că n-avea cu cine să-l lase acasă?
Grav este că toate aceste lacune, atât cele din trenanta oră dintâi, cât şi cele din reflexiva fază post-proiecţie, gravitează în jurul unui sfert de oră de cinema autentic. Din momentul sosirii în gospodăria lui Antal, filmul parcă renaşte (sau, mai bine zis, abia acum intră în durerile facerii). În sfârşit, tensiunile se coagulează consistent, premisa dramatică (dacă o femeie violată decide să se răzbune peste unsprezece ani? Dar dacă descoperă că violatorul e acum un minunat soţ şi tată de familie? - Cam clişeatic, dar valabil şi încă valorificabil), o dată identificată, se defineşte convingător, dramatismul capătă în fine substanţă, iar sensurile de conţinut încep să se contureze tot mai solid. Secvenţa relatării violului, în barcă, sub ploaie, are într-adevăr o încărcătură remarcabilă - şi pune magistral în valoare datele interpretative ale Hildei Péter (care până atunci, în lipsa unor informaţii definitorii sau a unei bune structurări a misterului, părea să fi compus mai degrabă o zărghită egotistă şi de o încăpăţânare maniacală). Tibor Pálffy îi dă replica la fel de expresiv şi sigur, mai ales că distribuirea sa e foarte inspirată şi la nivel fizionomic: un ţăran maghiar macho într-ale cărui trăsături convieţuiesc cât se poate de natural fiara atroce şi gospodarul bun de pus la rană.
Ei, şi aici survine a doua dezamăgire - finală şi iremediabilă. În sfârşit, filmul începuse, creştea frumos, şi părea să aibă şansa acelei revalorizări inverse asupra căreia am insiatat atâta. Şi când colo... se termină scurt, retezat, complet rasolit. Dacă în prima oră s-a lungit cât două, imediat ce trece de mid-point povestea se îngrămădeşte într-o rezolvare de numai câteva minute - când încărcătura dramatică acumulată şi semnificaţiile deja amorsate ar fi presupus o desfăşurare de cel puţin o jumătate de oră, dacă nu chiar trei sferturi (sorry, aşa e arta filmului, grea: conţine şi puţină matematică... Puţin mai multă!) Ar fi existat nenumărate variante posibile de dezvoltare - dar Strickland o alege pe cea mai la-ndemână, liniară, previzibilă şi săracă în sensuri. După care, intuind pesemne goliciunea soluţiei, reia ca imagine finală unul dintre cele mai expresive cadre premonitorii ale drumului iniţial; impactul funcţionază, dar reverberaţiile sună mai degrabă a gol, decât a rezonanţă veritabilă.
În mare parte, statutul filmului se mai redresează datorită imaginii lui Márk Györi - compoziţii ale peisajelor ardeleneşti, pe cât de inspirat găsite, pe atât de profesionist speculate, şi valorificate cu atât mai mult prin riscul asumat (cu succes) al suprasaturării tonurilor până dincolo de limitele realiste. Şi, cum am spus, Hilda Péter are într-adevăr o gamă de mijloace complexe, elegante şi de mare forţă, care în mare parte recuperează din debilitatea scriptică a personajului. Se prea poate ca aceste calităţi să fi propulsat, de fapt, filmul spre supraevaluarea care i-a adjudecat o atât de impresionantă (şi foarte exagerată) colecţie de premii şi trofee - începând cu Ursul de Argint, pentru a continua cu Copenhaga, Muntenegru, Piestany, Calgary şi Bruxelles. Drept pentru care, nu-i putem spune lui Peter Strickland decât un binemeritat: "Felicitări, maestre, şi sperăm că ai învăţat câte ceva din propriile greşeli!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2-3 noiembrie, 2009
Bucureşti, România
