Părerea criticului
"Kiddo" - De la exerciţiul de pionierat...
...la un cinema alternativ al viitorului?
Există mai multe modele standard de paradoxuri temporale.
1) Te întorci în timp, schimbi ceva (accidental sau deliberat), şi revenind în prezent, îl găseşti complet diferit - ca în povestirea "A Sound of Thunder", de Ray Bradbury (ecranizată, discutabil, de Peter Hyams, în 2005).
2) Te întorci în timp, schimbi ceva (accidental), descoperi consecinţele şi, pas cu pas, îţi remediezi intervenţia, pentru a readuce lucrurile la normal - ca în magistrala trilogie "Back to the Future", de Robert Zemeckis (1985-1990).
3) Te întorci în timp, schimbi ceva (deliberat), şi la întoarcere descoperi că totul e neschimbat - fiindcă intervenţia ta a generat o realitate paralelă (sau, mai bine zis, divergentă).
4) Te întorci în timp, schimbi ceva (deliberat), şi la întoarcere descoperi că totul e neschimbat - fiindcă timpul s-a auto-corectat ulterior (ca într-o povestire SF al cărei titlu îmi scapă, unde un admirator al lui Napoleon modificase deznodământul bătăliei de la Waterloo; când colo, Napoleon urma să fie învins peste câteva luni într-un alt loc, istoria revenind la cursul ei normal.
5) Te întorci în timp, vrei să schimbi ceva (în speranţa de a ameliora viitorul), şi constaţi că ţi-e imposibil: ori de câte ori vrei să acţionezi decisiv, ceva te împiedică (factori exteriori, ezitarea, neputinţa, etc.) - adică, timpul nu se lasă corectat (ca în nuvela "Arcana 23", cu care am speriat în 1988 juriul concursului naţional de SF; din păcate, toate exemplarele manuscrisului par să se fi pierdut...)
...Şi ar mai fi de spus un lucru, diferit de genul SF, dar la fel de relevant în raport cu contextul discuţiei de faţă: cu câţiva ani în urmă, obişnuiam să practic un exerciţiu intelectual - mă întrebam, dacă m-aş fi putut întoarce în trecut, în ce puncte cheie ale vieţii mele aş interveni, şi cum, pentru a mi-o îmbunătăţi. Şi observam, cu frustrare, că nici una dintre soluţii nu era perfectă - mereu ar fi fost necesar să aplic, ulterior, alte şi alte corecţii pentru a obţine un rezultat acceptabil. Într-un târziu, am renunţat - iar acum, nu e zi să nu-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţa pe care mi-a orânduit-o, aşa cum e, cu bunele şi cu relele ei. Toate au un rost pe lumea asta, şi nimeni n-o ştie mai bine ca El.
De la acest tip de date introductive e firesc să pornească elaborarea oricărui film interactiv.
Revenind asupra variantelor SF de mai sus, ne dăm seama că versiunile alternative ale scenariului trebuie să fie concepute ţinând seama de acei factori: în fond, lăsând la o parte elementul temporal, situaţia e în mare parte aceeaşi - cu deosebirea că nu personajele modifică în mod conştient, din afară, mersul acţiunii, ci spectatorii. Ca atare, putem avea o structură ramificată, ducând spre tot mai multe dezvoltări paralele şi, în cele din urmă, la un număr de finaluri alternative, sau o structură divergent-convergentă, în care la sfârşit toate direcţiile de acţiune să se adune din nou spre acelaşi dezodământ (ca în majoritatea exemplelor de mai sus); această a doua soluţie ar implica şi un element fatidic - conceptul de destin inconturnabil, la care mă referisem în exemplul personal din finalul introducerii. Şi, evident, dincolo de cele două extreme, se pot avea în vedere fel de fel de combinaţii.
Experimentul "Kiddo", al lui Millo Simulov, reprezintă primul pas spre un film interactiv integral, de lung metraj. Millo şi echipa sa au elaborat deja o întreagă "hartă" a viitoarelor ramificaţii dramaturgice, ducând spre nu mai puţin de opt finaluri echivalente. Deocamdată, însă, limitele financiare i-au silit să se rezume doar la două (unul fericit, celălalt trist), spre care duc cinci etape variabile, determinate de opţiunile spectatorilor. În consecinţă, multe dintre observaţiile critice de mai jos trebuie să fie raportate la aceste condiţii obiective.
(Pentru cine e curios cu privire la metoda concretă, se procedează cât se poate de simplu: la fiecare "bifurcaţie", pe ecran apar scrise cu albastru şi roşu variantele posibile, spectatorii ridică una dintre cele două baghete fosforescente primite la intrare, iar un coordonator observă ce culoare predomină şi-i semnalizează proiecţionistului, care în continuare dă drumul bobinei respective.)
La nivel tematic, subiectul filmului este extrem de generos - o meditaţie asupra destinului ingrat al tinerilor de la marginea societăţii, a căror viaţă devine încă din copilărie o prematură luptă cu lumea. Salvarea adolescentei Kiddo este boxul, pe care-l practică din pasiune, totodată muncind pentru a-şi întreţine familia (un tată alcoolic şi brutal şi un frate handicapat locomotor). În funcţie de variantele pe care le urmează, povestea o va duce spre gloria sportivă sau în închisoare. În caietul program, autorul îşi expune empatia faţă de condiţia acestor vitregiţi ai societăţii, precum şi intenţia de a ne face să medităm la soarta lor.
Principalele probleme care se ivesc, însă, sunt următoarele:
- Încărcătura de bază a personajelor, din backstory şi date de profil perceptibile în film, e foarte lacunară. Nu apucă să se contureze uman atât de substanţial încât să ne implice în a le urmări tribulaţiile, totul decurgând la un nivel superficial.
- Evoluţia epică e liniară şi simplistă, astfel încât nu acumulează tensiunea dramatică necesară unui asemenea tip de poveste - şi, în fond, oricărui gen de film. Deşi spectaculos la nivelul incidentelor presărate pe parcurs şi al mijloacelor de expresie, curând filmul devine trenant şi plicticos.
- Ca atare, cele cinci momente de răscruce, când spectatorului i se cere să aleagă continuarea dorită, se referă la incidente minore, de natură exterioară (de exemplu: "Îşi va ridica tatăl de jos, sau nu?" "Tatăl o va lovi, sau nu?" "Îşi va lovi tatăl, sau nu?"...)
Or, se ştie că în orice scenariu de film, principalele articulaţii care propulsează povestea înainte sunt momentele dilematice - când personajele au de ales între cel puţin două acţiuni posibile. Acestea se bazează pe acumulări de motivaţii şi trăsături caracteristice, se construiesc cu migală şi, de regulă, se etapizează în cel puţin doi timpi: formularea dilemei şi alegerea propriu-zisă - separate de un interval atent dozat, astfel încât tensiunea să atingă nivelul optim. Va fi de dorit ca, în varianta completă, spectatorii să fie confruntaţi cu asemenea alegeri, realmente substanţiale (şi susţinute de o mult mai mare soliditate a personajelor), nu cu simple fleacuri gen "a lovi / a nu lovi" (când, în fond, relaţia dintre tată şi fiică e atât de denaturată încât, indiferent ce fac în acel moment, lucrurile oricum nu pot merge decât într-o singură direcţie, pe o cale sau alta).
Odată rezolvate aceste probleme la nivel de scenariu, viitorul lung-metraj interactiv "Kiddo" are toate şansele unei veritabile reuşite - căci domeniul în care excelează actuala formă scurtă este cel al realizării. Încă din filmele sale anterioare, Millo Simulov a dovedit o mare fantezie şi mobilitate creativă, de la savuroasa comedioară "Luminiţa" (2009) trecând prin dezlănţuirea delirantă din "Piticul tricolor şi ciuperca fermentată" (2010), pentru a ajunge la "Hello Kitty" (2011), despre care afirmă că e primul său film propriu-zis, după exerciţiile formative anterioare. Vizualitatea lui "Kiddo" e expresivă şi de mare impact, speculând cu imaginaţie şi stil decorurile sordide ale mahalalelor, spaţiilor industriale degradate şi sălilor de antrenament sportiv, filmate în încadraturi şocante şi unghiuri insolite, cu mişcări de cameră pe cât de alambicate, pe atât de fluente, care reuşesc performanţa de a se coagula într-un flux vizual dezinvolt şi puternic. Contribuie decisiv imaginea realizată de Anastasijas Atanasoska, de o complexitate stăpânită cu mână sigură, în tandem cu scenografia Anei Cântăbine. Evident, toate se întregesc prin montajul cursiv şi dramatic (inclusiv cu folosirea frecventă a unor tăieturi brutale şi neortodoxe) al lui Ştefan Matei, peste care se suprapune muzica lui Cosmin Lupan, îmbinând originalitatea, profesionalismul şi fiorul dramatic.
Categoric, toate acestea n-ar fi funcţionat decât pe jumătate în lipsa unei bune prestaţii actoriceşti, aşa cum, din nou, Millo Simulov ne-a dovedit că ştie să coordoneze încă de la filmele precedente. Pe lângă inepuizabilul Adrian Titieni, în cunoscutele sale roluri de om simplu şi cam tăntălău (aici, cu adaosul unei doze adecvate de naturalism patibular şi repulsiv, propriu beţivului care-şi maltratează fiica), secondat de Vlad Şpilcă, Dragoş Dumitru şi Constantin Florea (corecţi), marea surpriză o constituie Anamaria Maier, în surprinzătoarea compoziţie a eroinei - îmbinând secvenţele de acţiune dură (în special antrenamentele şi meciurile de box) cu momentele amar-meditative (cum ar fi leit-motivul ferestrei de microbuz, finalizat printr-una dintre cele mai ingenioase întorsături determinate de caracterul interactiv al filmului).
Depăşind atât provizoratul actualei forme restrânse, în aşteptarea lung-metrajului, cât şi faza de pionierat şi inedit a noului gen, nu putem evita întrebarea: care va fi direcţia estetică şi de conţinut pe care ar putea-o urma filmul interactiv, odată ce-şi va epuiza originalitatea? Implicarea profundă a lui Millo Simulov în stratul de fond al poveştii, căruia îşi propune să-i exploreze sensurile umane, precum şi posibilităţile de dezvoltare dramaturgică pe direcţii alternative peste care am glosat în introducere, constituie cel puţin câteva sugestii.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
31 mai - 1 iunie 2012
Bucureşti, România
...la un cinema alternativ al viitorului?
Există mai multe modele standard de paradoxuri temporale.
1) Te întorci în timp, schimbi ceva (accidental sau deliberat), şi revenind în prezent, îl găseşti complet diferit - ca în povestirea "A Sound of Thunder", de Ray Bradbury (ecranizată, discutabil, de Peter Hyams, în 2005).
2) Te întorci în timp, schimbi ceva (accidental), descoperi consecinţele şi, pas cu pas, îţi remediezi intervenţia, pentru a readuce lucrurile la normal - ca în magistrala trilogie "Back to the Future", de Robert Zemeckis (1985-1990).
3) Te întorci în timp, schimbi ceva (deliberat), şi la întoarcere descoperi că totul e neschimbat - fiindcă intervenţia ta a generat o realitate paralelă (sau, mai bine zis, divergentă).
4) Te întorci în timp, schimbi ceva (deliberat), şi la întoarcere descoperi că totul e neschimbat - fiindcă timpul s-a auto-corectat ulterior (ca într-o povestire SF al cărei titlu îmi scapă, unde un admirator al lui Napoleon modificase deznodământul bătăliei de la Waterloo; când colo, Napoleon urma să fie învins peste câteva luni într-un alt loc, istoria revenind la cursul ei normal.
5) Te întorci în timp, vrei să schimbi ceva (în speranţa de a ameliora viitorul), şi constaţi că ţi-e imposibil: ori de câte ori vrei să acţionezi decisiv, ceva te împiedică (factori exteriori, ezitarea, neputinţa, etc.) - adică, timpul nu se lasă corectat (ca în nuvela "Arcana 23", cu care am speriat în 1988 juriul concursului naţional de SF; din păcate, toate exemplarele manuscrisului par să se fi pierdut...)
...Şi ar mai fi de spus un lucru, diferit de genul SF, dar la fel de relevant în raport cu contextul discuţiei de faţă: cu câţiva ani în urmă, obişnuiam să practic un exerciţiu intelectual - mă întrebam, dacă m-aş fi putut întoarce în trecut, în ce puncte cheie ale vieţii mele aş interveni, şi cum, pentru a mi-o îmbunătăţi. Şi observam, cu frustrare, că nici una dintre soluţii nu era perfectă - mereu ar fi fost necesar să aplic, ulterior, alte şi alte corecţii pentru a obţine un rezultat acceptabil. Într-un târziu, am renunţat - iar acum, nu e zi să nu-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţa pe care mi-a orânduit-o, aşa cum e, cu bunele şi cu relele ei. Toate au un rost pe lumea asta, şi nimeni n-o ştie mai bine ca El.
De la acest tip de date introductive e firesc să pornească elaborarea oricărui film interactiv.
Revenind asupra variantelor SF de mai sus, ne dăm seama că versiunile alternative ale scenariului trebuie să fie concepute ţinând seama de acei factori: în fond, lăsând la o parte elementul temporal, situaţia e în mare parte aceeaşi - cu deosebirea că nu personajele modifică în mod conştient, din afară, mersul acţiunii, ci spectatorii. Ca atare, putem avea o structură ramificată, ducând spre tot mai multe dezvoltări paralele şi, în cele din urmă, la un număr de finaluri alternative, sau o structură divergent-convergentă, în care la sfârşit toate direcţiile de acţiune să se adune din nou spre acelaşi dezodământ (ca în majoritatea exemplelor de mai sus); această a doua soluţie ar implica şi un element fatidic - conceptul de destin inconturnabil, la care mă referisem în exemplul personal din finalul introducerii. Şi, evident, dincolo de cele două extreme, se pot avea în vedere fel de fel de combinaţii.
Experimentul "Kiddo", al lui Millo Simulov, reprezintă primul pas spre un film interactiv integral, de lung metraj. Millo şi echipa sa au elaborat deja o întreagă "hartă" a viitoarelor ramificaţii dramaturgice, ducând spre nu mai puţin de opt finaluri echivalente. Deocamdată, însă, limitele financiare i-au silit să se rezume doar la două (unul fericit, celălalt trist), spre care duc cinci etape variabile, determinate de opţiunile spectatorilor. În consecinţă, multe dintre observaţiile critice de mai jos trebuie să fie raportate la aceste condiţii obiective.
(Pentru cine e curios cu privire la metoda concretă, se procedează cât se poate de simplu: la fiecare "bifurcaţie", pe ecran apar scrise cu albastru şi roşu variantele posibile, spectatorii ridică una dintre cele două baghete fosforescente primite la intrare, iar un coordonator observă ce culoare predomină şi-i semnalizează proiecţionistului, care în continuare dă drumul bobinei respective.)
La nivel tematic, subiectul filmului este extrem de generos - o meditaţie asupra destinului ingrat al tinerilor de la marginea societăţii, a căror viaţă devine încă din copilărie o prematură luptă cu lumea. Salvarea adolescentei Kiddo este boxul, pe care-l practică din pasiune, totodată muncind pentru a-şi întreţine familia (un tată alcoolic şi brutal şi un frate handicapat locomotor). În funcţie de variantele pe care le urmează, povestea o va duce spre gloria sportivă sau în închisoare. În caietul program, autorul îşi expune empatia faţă de condiţia acestor vitregiţi ai societăţii, precum şi intenţia de a ne face să medităm la soarta lor.
Principalele probleme care se ivesc, însă, sunt următoarele:
- Încărcătura de bază a personajelor, din backstory şi date de profil perceptibile în film, e foarte lacunară. Nu apucă să se contureze uman atât de substanţial încât să ne implice în a le urmări tribulaţiile, totul decurgând la un nivel superficial.
- Evoluţia epică e liniară şi simplistă, astfel încât nu acumulează tensiunea dramatică necesară unui asemenea tip de poveste - şi, în fond, oricărui gen de film. Deşi spectaculos la nivelul incidentelor presărate pe parcurs şi al mijloacelor de expresie, curând filmul devine trenant şi plicticos.
- Ca atare, cele cinci momente de răscruce, când spectatorului i se cere să aleagă continuarea dorită, se referă la incidente minore, de natură exterioară (de exemplu: "Îşi va ridica tatăl de jos, sau nu?" "Tatăl o va lovi, sau nu?" "Îşi va lovi tatăl, sau nu?"...)
Or, se ştie că în orice scenariu de film, principalele articulaţii care propulsează povestea înainte sunt momentele dilematice - când personajele au de ales între cel puţin două acţiuni posibile. Acestea se bazează pe acumulări de motivaţii şi trăsături caracteristice, se construiesc cu migală şi, de regulă, se etapizează în cel puţin doi timpi: formularea dilemei şi alegerea propriu-zisă - separate de un interval atent dozat, astfel încât tensiunea să atingă nivelul optim. Va fi de dorit ca, în varianta completă, spectatorii să fie confruntaţi cu asemenea alegeri, realmente substanţiale (şi susţinute de o mult mai mare soliditate a personajelor), nu cu simple fleacuri gen "a lovi / a nu lovi" (când, în fond, relaţia dintre tată şi fiică e atât de denaturată încât, indiferent ce fac în acel moment, lucrurile oricum nu pot merge decât într-o singură direcţie, pe o cale sau alta).
Odată rezolvate aceste probleme la nivel de scenariu, viitorul lung-metraj interactiv "Kiddo" are toate şansele unei veritabile reuşite - căci domeniul în care excelează actuala formă scurtă este cel al realizării. Încă din filmele sale anterioare, Millo Simulov a dovedit o mare fantezie şi mobilitate creativă, de la savuroasa comedioară "Luminiţa" (2009) trecând prin dezlănţuirea delirantă din "Piticul tricolor şi ciuperca fermentată" (2010), pentru a ajunge la "Hello Kitty" (2011), despre care afirmă că e primul său film propriu-zis, după exerciţiile formative anterioare. Vizualitatea lui "Kiddo" e expresivă şi de mare impact, speculând cu imaginaţie şi stil decorurile sordide ale mahalalelor, spaţiilor industriale degradate şi sălilor de antrenament sportiv, filmate în încadraturi şocante şi unghiuri insolite, cu mişcări de cameră pe cât de alambicate, pe atât de fluente, care reuşesc performanţa de a se coagula într-un flux vizual dezinvolt şi puternic. Contribuie decisiv imaginea realizată de Anastasijas Atanasoska, de o complexitate stăpânită cu mână sigură, în tandem cu scenografia Anei Cântăbine. Evident, toate se întregesc prin montajul cursiv şi dramatic (inclusiv cu folosirea frecventă a unor tăieturi brutale şi neortodoxe) al lui Ştefan Matei, peste care se suprapune muzica lui Cosmin Lupan, îmbinând originalitatea, profesionalismul şi fiorul dramatic.
Categoric, toate acestea n-ar fi funcţionat decât pe jumătate în lipsa unei bune prestaţii actoriceşti, aşa cum, din nou, Millo Simulov ne-a dovedit că ştie să coordoneze încă de la filmele precedente. Pe lângă inepuizabilul Adrian Titieni, în cunoscutele sale roluri de om simplu şi cam tăntălău (aici, cu adaosul unei doze adecvate de naturalism patibular şi repulsiv, propriu beţivului care-şi maltratează fiica), secondat de Vlad Şpilcă, Dragoş Dumitru şi Constantin Florea (corecţi), marea surpriză o constituie Anamaria Maier, în surprinzătoarea compoziţie a eroinei - îmbinând secvenţele de acţiune dură (în special antrenamentele şi meciurile de box) cu momentele amar-meditative (cum ar fi leit-motivul ferestrei de microbuz, finalizat printr-una dintre cele mai ingenioase întorsături determinate de caracterul interactiv al filmului).
Depăşind atât provizoratul actualei forme restrânse, în aşteptarea lung-metrajului, cât şi faza de pionierat şi inedit a noului gen, nu putem evita întrebarea: care va fi direcţia estetică şi de conţinut pe care ar putea-o urma filmul interactiv, odată ce-şi va epuiza originalitatea? Implicarea profundă a lui Millo Simulov în stratul de fond al poveştii, căruia îşi propune să-i exploreze sensurile umane, precum şi posibilităţile de dezvoltare dramaturgică pe direcţii alternative peste care am glosat în introducere, constituie cel puţin câteva sugestii.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
31 mai - 1 iunie 2012
Bucureşti, România
