Părerea criticului
Kill Bill e rodul unei vieti de studiu la videocasetofon, o lucrare de doctorat in arte martiale, atat de culta incat abia am reusit sa parcurg primul volum.
In Pulp Fiction exista o gluma buna, dar rau-prevestitoare, cand Bruce Willis trebuia sa-si aleaga o arma si incerca un ciocan, o bata si un fierastrau electric, inainte de a se opri la o sabie de samurai.
In Kill Bill – Vol. 1, Tarantino nu mai vrea sa dea drumul nici la sabie, nici la gluma. Povestea – despre o femeie care-i cauta pe membrii Trupei de Asasinat Vipera Mortala, pentru ca are ceva de discutat cu ei – nu era atat de complexa incat sa nu poata fi spusa intr-un singur volum, daca Tarantino se indupleca sa renunte la vreo 20-30 de mutilari si decapitari; dar pe el nu l-a lasat inima, si parintii lui n-au fost pe faza sa-i confiste sabia si sa-l trimita la culcare fara desert.
Kill Bill e o parodie a filmelor de arte martiale, dar parodia nu e decat o scuza, un vehicul mai cool pentru dorinta cea mai fierbinte a unui baietas rasfatat – sa se joace de-a sabia insangerata. Problema e ca baietasul a devenit dizgratios.
Prima bataie e intr-adevar cool (cele doua luptatoare se intrerup ca sa discute cu un copil si sa bea o cafea), iar batalia finala e dusa atat de departe incat improscaturile de sange devin arta abstracta; dar in rest, imaginatia e saraca, de parca n-ar mai fi ramas destul sange ca sa irige creierul autorului.
Exista spectatori pentru care orice aluzie la pornografia japoneza sau la serialul Kung Fu e semn ca sunt in prezenta geniului. Sa fie la ei acasa. Mai sunt spectatori care-l admira pe Tarantino pentru libertatea de a fi jucat in public un joc care pana acum nu fusese decat la el acasa.
Dar Kill Bill e unul dintre jocurile acelea intime care n-arata prea cool in public.
In Pulp Fiction exista o gluma buna, dar rau-prevestitoare, cand Bruce Willis trebuia sa-si aleaga o arma si incerca un ciocan, o bata si un fierastrau electric, inainte de a se opri la o sabie de samurai.
In Kill Bill – Vol. 1, Tarantino nu mai vrea sa dea drumul nici la sabie, nici la gluma. Povestea – despre o femeie care-i cauta pe membrii Trupei de Asasinat Vipera Mortala, pentru ca are ceva de discutat cu ei – nu era atat de complexa incat sa nu poata fi spusa intr-un singur volum, daca Tarantino se indupleca sa renunte la vreo 20-30 de mutilari si decapitari; dar pe el nu l-a lasat inima, si parintii lui n-au fost pe faza sa-i confiste sabia si sa-l trimita la culcare fara desert.
Kill Bill e o parodie a filmelor de arte martiale, dar parodia nu e decat o scuza, un vehicul mai cool pentru dorinta cea mai fierbinte a unui baietas rasfatat – sa se joace de-a sabia insangerata. Problema e ca baietasul a devenit dizgratios.
Prima bataie e intr-adevar cool (cele doua luptatoare se intrerup ca sa discute cu un copil si sa bea o cafea), iar batalia finala e dusa atat de departe incat improscaturile de sange devin arta abstracta; dar in rest, imaginatia e saraca, de parca n-ar mai fi ramas destul sange ca sa irige creierul autorului.
Exista spectatori pentru care orice aluzie la pornografia japoneza sau la serialul Kung Fu e semn ca sunt in prezenta geniului. Sa fie la ei acasa. Mai sunt spectatori care-l admira pe Tarantino pentru libertatea de a fi jucat in public un joc care pana acum nu fusese decat la el acasa.
Dar Kill Bill e unul dintre jocurile acelea intime care n-arata prea cool in public.
