Părerea criticului
Cand a aparut pe ecrane Kill Bill Vol. 1 al lui Quentin Tarantino - nu de mult, adica -, au existat sceptici care, in fata shaker-ului de kung-fu, hemoglobina & un strop de anime, au ramas neimpresionati.
Prea mult sange, prea subtire, prea strident - KB1 a cazut la cei care considera ca cinematograful trebuie sa aiba un strop de suflet ("anime"-le nu sunt un substitut...). Pe toti acestia, KB2 ii va face - probabil - sa-si muste limba: ei, nu, de fapt Kill Bill - filmul intreg, care cuprinde Vol. 1 & 2 - are suflet! Si-nca unul mare - sufletul unei tragedii a Iubirii & Razbunarii -, doar ca acest suflet era ascuns, cochet, in faldurile mai putin fastuoase, dar mai profunde, ale celui de-al doilea volum...
Inceputul (in acel alb-negru care este semnul unei elegante usor distante) ne readuce la scena masacrului, numai ca - surpriza - nu mai zaboveste pe detaliile (sangeroase) ale carnagiului nuptial: le-am vazut in primul KB, in al doilea camera se retrage - discreta - de la locul crimei, dand tonul intregului film. Un film mult mai lent (desi, ca durata, aproximativ egal!), mai contemplativ, mai ciudat chiar - daca e posibil un "mai ciudat" decat KB1, atunci acesta este KB2. "Ciudat", dar in ce sens "ciudat"? Si, mai ales, se poate vorbi de un "al doilea" film, cata vreme Tarantino a gandit Kill Bill-ul ca un diptic: doua parti, de vazut intr-o singura proiectie, cu o pauza - eventual, muzicala - intre ele...?
KB2 este, intr-adevar, mai ciudat decat KB1. Acela era un film-referinta, un film-omagiu (la kung-fu, anime, s.cl) care isi afisa, deliberat, inconsistenta - sau consistenta de celuloid. Era un foc de artificii vizualmente somptuos, de o versatilitate care-ti taia respiratia (directorul de imagine, Robert Richardson, studiase - la solicitarea lui QT - peste 200 de pelicule de gen), dar care putea lasa impresia unui joc gratuit: in fond, daca cinema-ul lui Tarantino & Cinema-ul in general au ajuns sa nu faca decat o reciclare virtuoza de pelicule vechi (si inca de serie B), care mai este viitorul acestei arte? Postmodernism - OK, am inteles, dar sa fi devenit originalitatea un simplu "copy & paste" meserias? Pe scurt: mai exista viata (Viata) dupa Cinema?...
Tuturor acestor nelinisti si nedumeriri, KB2 le raspunde printr-o ciudatenie numai a lui - si, in multe privinte, acesta este un film mult mai dificil, mai greu de digerat si la care, paradoxal, abia fanii infocati ai primului KB vor stramba (poate) din nas. De fapt, desi "continuarea" lui KB1, ar fi poate mai corect - si coerent - sa-l consideram "capul" intregului, sau capul & trunchiul (KB1 era mainile & picioarele); in orice caz si trunchiul - exista o inima care bate aici, si bate superb!
Este filmul care explica, este filmul care merge in profunzimea unei relatii - un fel de psihanaliza (afectiva) a exploziei de sange de la-nceput. KB1 era ciudat (ma rog, ciudat in termeni normali; in termeni tarantinieni, normal) pentru ca reusea sa transforme macelul intr-o arta frumoasa - intr-o caligrafie (& coregrafie) cool.
Umorul, detasarea, inventia cu care QT isi comenta povestea nu erau noi; ce era nou era faptul ca acea inventie - "trademark" tarantinian - se inspira din "chinezarii": KB1 este, in fond, o cosmogonie comica pe-un bob de orez! KB2 este "altfel" ciudat; in primul rand (si spre deosebire de KB1) este mult mai vorbit - iar cuvintul la Tarantino, cum stim, ia proportii mitice; in al doilea, trage cu ochiul mai degraba spre westernurile spaghetti (cu maestrul Sergio Leone ca far); in al treilea - dar nu ultimul rand -, filmul este tot un omagiu (dar un omagiu mult mai putin apasat, mai difuz, mai discret) la cativa cineasti americani cu care, la prima vedere, QT nu are multe in comun: John Ford (inceputul) sau Robert Altman (finalul).
Scenele delirante n-au disparut (QT reuseste un tur de forta absolut antologic in scena iesirii din mormant!), cafturile sunt mai putine (tehnic, doar cel dintre Elle & Beatrix, dar el compenseaza in calitate ceea ce filmul pierde in cantitate) - si totusi, si totusi, fara acel final, magistral, care contine confruntarea dintre Bill si Beatrix, KB2 n-ar fi fost capodopera care este. Revin: KB1 era un film truculent, savuros, impregnat - in rastimpuri - de o poezie bizara (ca un fluture-haiku in suspensia sabiei); dar nu era - singur - un mare film! Impreuna cu KB2, acuma este.
Prea mult sange, prea subtire, prea strident - KB1 a cazut la cei care considera ca cinematograful trebuie sa aiba un strop de suflet ("anime"-le nu sunt un substitut...). Pe toti acestia, KB2 ii va face - probabil - sa-si muste limba: ei, nu, de fapt Kill Bill - filmul intreg, care cuprinde Vol. 1 & 2 - are suflet! Si-nca unul mare - sufletul unei tragedii a Iubirii & Razbunarii -, doar ca acest suflet era ascuns, cochet, in faldurile mai putin fastuoase, dar mai profunde, ale celui de-al doilea volum...
Inceputul (in acel alb-negru care este semnul unei elegante usor distante) ne readuce la scena masacrului, numai ca - surpriza - nu mai zaboveste pe detaliile (sangeroase) ale carnagiului nuptial: le-am vazut in primul KB, in al doilea camera se retrage - discreta - de la locul crimei, dand tonul intregului film. Un film mult mai lent (desi, ca durata, aproximativ egal!), mai contemplativ, mai ciudat chiar - daca e posibil un "mai ciudat" decat KB1, atunci acesta este KB2. "Ciudat", dar in ce sens "ciudat"? Si, mai ales, se poate vorbi de un "al doilea" film, cata vreme Tarantino a gandit Kill Bill-ul ca un diptic: doua parti, de vazut intr-o singura proiectie, cu o pauza - eventual, muzicala - intre ele...?
KB2 este, intr-adevar, mai ciudat decat KB1. Acela era un film-referinta, un film-omagiu (la kung-fu, anime, s.cl) care isi afisa, deliberat, inconsistenta - sau consistenta de celuloid. Era un foc de artificii vizualmente somptuos, de o versatilitate care-ti taia respiratia (directorul de imagine, Robert Richardson, studiase - la solicitarea lui QT - peste 200 de pelicule de gen), dar care putea lasa impresia unui joc gratuit: in fond, daca cinema-ul lui Tarantino & Cinema-ul in general au ajuns sa nu faca decat o reciclare virtuoza de pelicule vechi (si inca de serie B), care mai este viitorul acestei arte? Postmodernism - OK, am inteles, dar sa fi devenit originalitatea un simplu "copy & paste" meserias? Pe scurt: mai exista viata (Viata) dupa Cinema?...
Tuturor acestor nelinisti si nedumeriri, KB2 le raspunde printr-o ciudatenie numai a lui - si, in multe privinte, acesta este un film mult mai dificil, mai greu de digerat si la care, paradoxal, abia fanii infocati ai primului KB vor stramba (poate) din nas. De fapt, desi "continuarea" lui KB1, ar fi poate mai corect - si coerent - sa-l consideram "capul" intregului, sau capul & trunchiul (KB1 era mainile & picioarele); in orice caz si trunchiul - exista o inima care bate aici, si bate superb!
Este filmul care explica, este filmul care merge in profunzimea unei relatii - un fel de psihanaliza (afectiva) a exploziei de sange de la-nceput. KB1 era ciudat (ma rog, ciudat in termeni normali; in termeni tarantinieni, normal) pentru ca reusea sa transforme macelul intr-o arta frumoasa - intr-o caligrafie (& coregrafie) cool.
Umorul, detasarea, inventia cu care QT isi comenta povestea nu erau noi; ce era nou era faptul ca acea inventie - "trademark" tarantinian - se inspira din "chinezarii": KB1 este, in fond, o cosmogonie comica pe-un bob de orez! KB2 este "altfel" ciudat; in primul rand (si spre deosebire de KB1) este mult mai vorbit - iar cuvintul la Tarantino, cum stim, ia proportii mitice; in al doilea, trage cu ochiul mai degraba spre westernurile spaghetti (cu maestrul Sergio Leone ca far); in al treilea - dar nu ultimul rand -, filmul este tot un omagiu (dar un omagiu mult mai putin apasat, mai difuz, mai discret) la cativa cineasti americani cu care, la prima vedere, QT nu are multe in comun: John Ford (inceputul) sau Robert Altman (finalul).
Scenele delirante n-au disparut (QT reuseste un tur de forta absolut antologic in scena iesirii din mormant!), cafturile sunt mai putine (tehnic, doar cel dintre Elle & Beatrix, dar el compenseaza in calitate ceea ce filmul pierde in cantitate) - si totusi, si totusi, fara acel final, magistral, care contine confruntarea dintre Bill si Beatrix, KB2 n-ar fi fost capodopera care este. Revin: KB1 era un film truculent, savuros, impregnat - in rastimpuri - de o poezie bizara (ca un fluture-haiku in suspensia sabiei); dar nu era - singur - un mare film! Impreuna cu KB2, acuma este.
