Kinetta (2005)

Lanthimos ne demonstrează încă o dată că este un regizor excentric, dar talentat, fără ca această peliculă să fie chiar de talia unui The Lobster, de exemplu. Regizorul grec ne propune un film ultra-realist, cu dialoguri puţine şi scurte, cu personaje reci şi deprimate, oarecum asemănătoare cu cele ale lui Bela Tarr. Alternanţa cadrelor uneori derutează, dar per ansamblu este una de efect, se simte că nu este întâmplătoare, deşi la prima vedere pare a fi. Lumea văzută prin camera fotografului/cameramanului cuprinde erotism, pasiune, dar şi rigiditate şi moarte, ceea ce sugerează o contopire a contrariilor (şi mi se pare a fi, poate, ideea cea mai reuşită din film). De asemenea, între artist şi model ia naştere o relaţie bizară, de dominare şi supunere, de împingere către sacrificiu, întrucâtva similară cu cea din ”Colecţionarul” de Fowles. Merită văzut şi apreciat, fiindcă Lanthimos reuşeşte destul de mult folosind mijloace minime, dar având două teze (pe care le-am redat succint) ce necesită ingeniozitate şi viziune artistică reală. Nota mea: 7,5.