Cosmin742000, în sfârșit văd și eu un comentariu pozitiv din partea ta... fir-ai al dracu' de sfărmat.
Dragos.87
pe 27 Aprilie 2019 20:21
Este un film bun cu o atmosfera captivanta care e insotita de un suspans reusit iar coloana sonora este si ea foarte buna...Din punct de vedere vizual nu are efecte formidabile desi la acea vreme era ceva inaltator sa vezi un asa film insa reuseste sa iti starneasca un mare impact emotional aparte fata de multe alte filme sf ale zilelor noastre...Merita vazut neaparat!
carmen_angelus_romila
pe 01 Septembrie 2018 18:49
Este un film foarte bun, cu o vechime apreciabila, demonstreaza o realizare cinematografica deosebita intr-o perioada de inceput al acestui cunoscut personaj.
balta67verde
pe 21 Noiembrie 2016 17:23
Un film clasic care are mai multa substanta decat toate versiunile aparute mai tarziu. Degeaba au efecte speciale cu nemiluita daca le lipseste sufletul, atmosfera, suspansul ...
Stephen2D
pe 10 Februarie 2016 20:42
Mr.Halloween
pe 29 Decembrie 2015 23:05
Un film care nu ma asteptam sa fie atat de bun :D Efectele speciale mi s-au parut mai bine realizate decat cele din ziua de azi. Si nu exagerez.
florinfinaru
pe 29 Martie 2013 22:53
Am ezitat destul de mult înainte de a viziona King Kong (produs în anul 2005). Am fost aproape sigur că nu merita să aloc timp preţios pentru a viziona pelicula cu maimuţoiul acela respingător… Şi, deşi nu-l vizionasem, îl încadram dinainte în povestile kitschoase hollywoodiene de tip SF, thriller de dragul thrillerului, orice, numai artă autentică nu puteam să-mi închipui că ar fi… Înainte de a-l viziona nu mi-am închipuit niciun moment că filmul cu maimuţa aceea oribilă ar putea aparţine sferei artei autentice contemporane. Dar o curiozitate legată de bugetul filmului, care a costat …232 de milioane de dolari, mi-a stârnit curiozitatea în cele din urmă. Apoi m-am felicitat pentru răbdarea vizionării… Şi imediat după ce am vizionat filmul mi-am amintit de o povestire pe care o citisem într-o carte cu lecturi pentru PREŞCOLARI… Asta mi-a cam dat de gândit... “Păi ce să înţeleagă prichindeii ăştia dintr-un asemenea text profund?” m-am întrebat eu atunci. Acum ştiu că ei ne sunt superiori din cel puţin un punct de vedere. Dar esenţial. Puritatea. Uneori este suficient pentru a cunoaşte adevărul…
LEUL ŞI CĂŢELUŞA
de Lev. N. Tolstoi
La Londra se deschisese o menajerie. Pentru vizitarea ei se cereau bani ori câini şi pisici, spre a se hrăni sălbătăciunile aduse.
Cineva a vrut să vadă animalele: a prins pe stradă o căţeluşă şi a adus-o la menajerie. I s-a dat drumul înăuntru să viziteze menajeria, iar pe căţeluşă au luat-o şi au aruncat-o în cuşca unui leu, ca s-o mănânce.
Căţeluşa şi-a adunat coada şi s-a ghemuit într-un colţ al cuştii. Leul s-a apropiat de ea şi a prins s-o miroasă.
Căţeluşa s-a întins cu labele în sus şi a început să dea din codiţă.
Leul a întors-o cu laba pe partea cealaltă.
Căţeluşa a sărit şi s-a aşezat în faţa leului pe lăbuţele de dinapoi.
Leul a privit-o, a scuturat din cap şi n-a atins-o.
Când stăpânul i-a aruncat în cuşcă porţia de carne, leul a rupt o bucăţică şi i-a dat căţeluşei. Seara, când leul s-a culcat, căţeluşa s-a întins lângă dânsul punându-şi capul pe laba lui.
De atunci, căţeluşa a trăit la un loc cu leul, în aceeaşi cuşcă.
El mânca ce i se dădea şi nu se atingea de căţeluşă, uneori se juca cu ea şi dormeau împreună.
Odată, un domn a vizitat menajeria şi şi-a recunoscut căţeluşa; el l-a rugat pe proprie-tarul menajeriei să i-o dea. Stăpânul s-a învoit şi a chemat căţeluşa s-o scoată din cuşcă. Dar leul şi-a zbârlit coama şi a urlat.
Aşa au trăit, leul şi căţeluşa, un an întreg în aceeaşi cuşcă. După un an însă, căţeluşa s-a îmbolnăvit şi a murit. În ziua aceea leul nu s-a atins de mâncare, mereu mirosea căţeluşa, o lingea şi o pipăia cu labele.
Când a înţeles că a murit, a sărit în sus ca ars, s-a zbârlit, a început să-şi biciuiască coapsele cu coada, s-a năpustit în peretele cuştii şi a prins să roadă zăvoarele şi podeaua. Toată ziua s-a frământat, s-a zbătut în cuşcă şi a urlat; apoi s-a întins lângă căţeluşa moartă şi părea că s-a liniştit. Dar când stăpânul menajeriei a vrut să scoată din cuşcă căţeluşa moartă, leul n-a îngăduit nimănui să se apropie de ea.
Închipuindu-şi că leul îşi va uita durerea dacă va căpăta o altă căţeluşă, stăpânul i-a vârât în cuşcă una vie. Leul însă a sfâşiat-o imediat în bucăţi. După aceea a cuprins între labe căţeluşa moartă şi a zăcut aşa cinci zile.
A şasea zi a murit şi leul.
Oare de ce sufletul uman este impresionat de această povestioară? Căci nu trebuie să fii suprasenzitiv ori neobişnuit de profund pentru a simţi duioşia vibraţiilor frumuseţii... Frumuseţii... Oare de ce şi de această dată, în faţa artei cuvântului întruchipată în această povestioară, nu reacţionăm aşa cum o facem de nenumărate ori în viaţă, atunci când mintea preia pe deplin controlul... precum un dictator...? Căci am putea şi acum gândi „Hai, dom’le, că prea-i trasă de coada ... leului... Şi ...? De ce-a murit ăsta până la urmă? Mmm… da, un text pentru copii…“. Dar nu reacţionăm aşa, pentru că sufletele noastre percep mult mai profund decât o face mintea... Şi nu reacţionăm aşa pentru că sufletul uman este înfiorat de adâncimea sensurilor exprimate prin această povestioară... atât de scurtă pe firul ei epic. Neverosimil de scurtă. Ca şi cum, genialul autor ar fi dorit să(-şi)/(ne) păcălească mintea/minţile îndeobşte dornică/dornice de idei originale, de istorisiri ample, de logică impecabilă, de argumentaţii solide, de tot soiul de astfel de lucruri, de altfel, foarte importante, dar care pot foarte bine prin evidenţierea Egoului şi să izoleze sufletul de apele lui vii... Filmul King Kong are aceeaşi tematică precum „Leul şi căţeluşa“. El însă preferă să dezvolte puţin firul epic. O face, cred eu, cu succes, dată fiind complexitatea pre(a)ocupărilor intelectuale într-o omenire contemporană ale cărei elite cerebrale încearcă insistent să-L copie pe Creator în ceea ce priveşte obţinerea unor produse care să le satisfacă orgoliile de stăpâni. King Kong este atât de uman... El întruchipează magistral o parte consistentă din adâncimile psihologiei umane... iar coordonatele alunecoase ale hedonismului sunt doar un aspect... Căci şi noi, oamenii contemporani, ne raportăm activ prin excelenţă la activităţile prin care venerăm plăcerile materiale ale acestei lumi... de orice natură ar fi ele, şi deseori îi acordăm propriului Ego libertăţi ce-i supradimensionează aberant structura şi rostul. Iar procedeul artistic al hiperbolizării, şi aici, în cinematografie, nu face decât să evidenţieze aceasta. Să mai spunem că de aici şi până la a exacerba şi manifesta în realitate bestia din noi nu mai este decât un pas? Să mai spunem că toate acele vietăţi monstruoase din acest film nu sunt altceva decât alegorii ale viciilor umane?... Ale viciilor umane care au făcut, fac şi cu siguranţă vor mai face ravagii în destinele oamenilor... King Kong este atât de uman.... şi tocmai pentru că este atât de uman deţine potenţialul unei transformări interioare excepţionale. Dar potenţialul acestei brute nu este activ(iz)at prin înscrierea ei pe drumul ascensiunii complexe spre Everestul formării intelectuale. Şi nu pentru că ar fi imposibil, dimpotrivă, ar fi şi posibil şi necesar, dată fiind ipostaza lui King Kong de alter ego ...uman, însă filmul urmăreşte dimensiunea sufletească pe care o consideră fundamentală pentru a iniţia, continua, dezvolta şi perfecţiona acest proces. Afectivitatea. Filmul supune mintea unei introspecţii necesare pentru a-i reconfigura rostul în hipercomplexa personalitate umană. Filmul supune mintea unei introspecţii pentru a conştientiza dimensiunile arhetipale pe care vibrează inefabilul suflet şi care definesc esenţial umanismul. Din acest punct de vedere ultima replică a filmului, a personajului regizor Carl Denham sintetizează memorabil: „Nu, nu avioanele l-au doborât. Frumuseţea a omorât bestia.“ Ca o invitaţie nerostită pentru fiecare spectator spre a-şi îmblânzi bestia interioară, dimensiunea iraţională şi întunecată, deseori hedonistă, prin libertatea pe care ne-o putem acorda nouă înşine de a rezona cu frumuseţea. Frumuseţea ca stare. Frumuseţea ca esenţă detaşată de material, regăsită într-o imagine, într-o atitudine, într-un gest. Frumuseţea necondiţionată, care limpezeşte apele sufletului. O invitaţie care nu doreşte nicidecum a fi didactică la modul explicit. O invitaţie nerostită, lăsată, dintr-un profund respect, la alegerea fiecăruia dintre noi.
cosmin_kedii
pe 26 Martie 2013 15:18
King Kong este, probabil, cel mai legendar monstru din istoria cinematografiei.
cosmin742000
pe 06 Martie 2013 21:17
Prima varianta a acestui film si indiscutabil cea mai buna.
deadlord
pe 06 Ianuarie 2013 21:17
Un film ce m-a impesionat. Efectele sunt incredibile pentru 1933. Un film ce nu trebuie ratat.
alex_il_fenomeno
pe 23 Septembrie 2012 13:34
este de departe cea mai celebra versiune a filmului "King Kong", fiind recomandata si aclamata de toti, si pana la urma merita, avand in vedere efectele speciale si cele de editare folosite atat de bine pentru acea vreme, distributia uriasa si povestea atat de stransa si celebra care te cucereste. merita urmarit de orice cinefil care se respecta. Deschizand o paranteza, il recomand cel putin la fel de mult si pe cel din 2005 al lui Peter Jackson pe care il consider cea mai buna ecranizare a lui King Kong.
KarGo
pe 10 Iulie 2012 02:10
Cred ca este necesar sa spun ca este un film de legenda!
Absolut fantastic! Nici nu-mi pot imagina cat de revolutionar o fi fost la vremea lui in 1933. Efectele speciale sunt incredibile!
Cu siguranta este unul din cele mai bune filme din toate timpurile.
Sergiu.Lobont
pe 12 Iulie 2011 04:19
Să reproduci o gorilă gigantică cu ajutorul tehnicii şi aparaturii anilor 30 cu siguranţă este o provocare şi totodată o dovadă de curaj din partea regizorului. În ciuda credinţelor americanilor, o abordare a unui asemenea subiect a depăşit posibilităţile tehnice ale timpului respectiv. Vorbim de anii 30’, unele popoare abia văzuseră vreun televizor iar ei încercau să construiască adevărate Avatar-uri. Din păcate azi, această tentativă nu are decât un iz cât se poate de hilar. Cum CGI-ul încă nu apăruse, machetuţele de cauciuc erau la mare căutare, manechinele care se mişcau cât se poate de plastic în mâinile robotizate acoperite cu blană de urs ale lui King Kong par azi nişte jocuri de copii însă pe vremuri, hoho, or fi ţinut oarecâţi oameni afundaţi în spătarul pe atunci de lemn al scaunelor din cinematografe.
Legenda lui King Kong este bine cunoscută, iar abordarea din 1933 nu face notă discordantă în vreun fel de la subiect. Regizorul Carl Denham caută o insulă necunoscută despre care s-ar fi auzit că ar fi locuită de un monstru gigantic iar aventura începe. O diferenţă pe care nu se putea să nu o sesizez e cea dintre comportamentul bărbatului acelor ani, o adevărată brută cât se poate de masculină şi a bărbatului contemporan care pare să se fi liniştit odată cu trecerea timpului. Dacă pe atunci unui bărbat îi lua cam trei fraze până să rostească celebrul „Te iubesc” oricât de străină ar fi interlocutoare, în vremurile de azi lucrurile sunt puţin
mai complicate.
Odată cu trecerea timpului, dar de această dată al filmului de faţă, se instaurează un zâmbet de simpatie faţă de evenimentele din film, al omului mileniului trei care se bucură de bucuria străbunicilor că au inventat gaura la macaroană. Naivitatea de care dădeau dovadă regizorii acelor vremuri când credeau că ne vor păcăli cu păpuşile de cauciuc care ţineau loc de King Kong nu îşi mai regăseşte azi un echivalent din moment ce CGI-ul rezolvă absolut orice problemă. Acest aspect face ca filmul să fie cu atât mai preţios. Pe urmă imaginea flicărindă pe ecran din cauza diapozitivelor de atunci dă o senzaţie puternică de clasic. Diferenţa dintre „King Kong” din 2005 şi cel din 1933 e ca diferenţa dintre a face foc cu ajutorul unei brichete şi cu ajutorul pietrelor. Totul stă doar la un apăsat de buton distanţă.
Dar în ciuda specificaţiilor tehnice inedite pe atunci, naive azi, „King Kong” este mult mai mult. Este o aventură care te cuprinde îndeajuns de mult să te facă să treci cu vederea păpuşile folosite pe post de oameni pe care regizorul nu se sinchiseşte să le ascundă câtuşi de puţin. Jocul actorilor uneori exagerat te implică şi mai mult în firul acţiunii iar o oră şi jumătate trece în cel mai simpatic mod posibil. Te delectează iar spre final ai aceeaşi senzaţie pe care o ai după ce urmăreşti un documentar pe Discovery, o experienţă unică.
Două aspecte nu am înţeles eu. În momentul în care au ales speciile de dinozauri ce trebuiau să îi urmărească pe oameni de ce nu au ales două specii carnivore? Stegozaurul şi brontozaurul din film nu erau tocma’ renumiţi ca fiind mari mâncători de carne poate pentru că erau chiar specii erbivore. Adică aveau de unde să aleagă nu trebuia să găsească chiar molâii Jurasicului.
Un al doilea aspect pe care nu îl înţeleg… nu ştiu de ce au americanii tendinţa de a-şi căţăra monştrii pe cele mai înalte clădiri din America şi aici mă refer la Empire State Building. Or fi zis că dacă tot le-am făcut atât de înalte poi să căţărăm tot ce putem pe ele ca să vadă lumea că avem unde să căţărăm. M-am legat de acest aspect pentru că se pare că atât Godzilla cât şi King Kong aveau aceleaşi preferinţe în materie de destinaţii turistice, alde vârful clădirii Empire State.
Tweeknax
pe 23 Martie 2011 10:45
Filmul este foarte bun, un 'Avatar' al efectelor speciale pentru anul 1933.Cautati sa vedeti versiunea color.
legolas05
pe 10 Iunie 2010 14:50
interesant filmul......insa nu este foarte bun......
LEUL ŞI CĂŢELUŞA
de Lev. N. Tolstoi
La Londra se deschisese o menajerie. Pentru vizitarea ei se cereau bani ori câini şi pisici, spre a se hrăni sălbătăciunile aduse.
Cineva a vrut să vadă animalele: a prins pe stradă o căţeluşă şi a adus-o la menajerie. I s-a dat drumul înăuntru să viziteze menajeria, iar pe căţeluşă au luat-o şi au aruncat-o în cuşca unui leu, ca s-o mănânce.
Căţeluşa şi-a adunat coada şi s-a ghemuit într-un colţ al cuştii. Leul s-a apropiat de ea şi a prins s-o miroasă.
Căţeluşa s-a întins cu labele în sus şi a început să dea din codiţă.
Leul a întors-o cu laba pe partea cealaltă.
Căţeluşa a sărit şi s-a aşezat în faţa leului pe lăbuţele de dinapoi.
Leul a privit-o, a scuturat din cap şi n-a atins-o.
Când stăpânul i-a aruncat în cuşcă porţia de carne, leul a rupt o bucăţică şi i-a dat căţeluşei. Seara, când leul s-a culcat, căţeluşa s-a întins lângă dânsul punându-şi capul pe laba lui.
De atunci, căţeluşa a trăit la un loc cu leul, în aceeaşi cuşcă.
El mânca ce i se dădea şi nu se atingea de căţeluşă, uneori se juca cu ea şi dormeau împreună.
Odată, un domn a vizitat menajeria şi şi-a recunoscut căţeluşa; el l-a rugat pe proprie-tarul menajeriei să i-o dea. Stăpânul s-a învoit şi a chemat căţeluşa s-o scoată din cuşcă. Dar leul şi-a zbârlit coama şi a urlat.
Aşa au trăit, leul şi căţeluşa, un an întreg în aceeaşi cuşcă. După un an însă, căţeluşa s-a îmbolnăvit şi a murit. În ziua aceea leul nu s-a atins de mâncare, mereu mirosea căţeluşa, o lingea şi o pipăia cu labele.
Când a înţeles că a murit, a sărit în sus ca ars, s-a zbârlit, a început să-şi biciuiască coapsele cu coada, s-a năpustit în peretele cuştii şi a prins să roadă zăvoarele şi podeaua. Toată ziua s-a frământat, s-a zbătut în cuşcă şi a urlat; apoi s-a întins lângă căţeluşa moartă şi părea că s-a liniştit. Dar când stăpânul menajeriei a vrut să scoată din cuşcă căţeluşa moartă, leul n-a îngăduit nimănui să se apropie de ea.
Închipuindu-şi că leul îşi va uita durerea dacă va căpăta o altă căţeluşă, stăpânul i-a vârât în cuşcă una vie. Leul însă a sfâşiat-o imediat în bucăţi. După aceea a cuprins între labe căţeluşa moartă şi a zăcut aşa cinci zile.
A şasea zi a murit şi leul.
Oare de ce sufletul uman este impresionat de această povestioară? Căci nu trebuie să fii suprasenzitiv ori neobişnuit de profund pentru a simţi duioşia vibraţiilor frumuseţii... Frumuseţii... Oare de ce şi de această dată, în faţa artei cuvântului întruchipată în această povestioară, nu reacţionăm aşa cum o facem de nenumărate ori în viaţă, atunci când mintea preia pe deplin controlul... precum un dictator...? Căci am putea şi acum gândi „Hai, dom’le, că prea-i trasă de coada ... leului... Şi ...? De ce-a murit ăsta până la urmă? Mmm… da, un text pentru copii…“. Dar nu reacţionăm aşa, pentru că sufletele noastre percep mult mai profund decât o face mintea... Şi nu reacţionăm aşa pentru că sufletul uman este înfiorat de adâncimea sensurilor exprimate prin această povestioară... atât de scurtă pe firul ei epic. Neverosimil de scurtă. Ca şi cum, genialul autor ar fi dorit să(-şi)/(ne) păcălească mintea/minţile îndeobşte dornică/dornice de idei originale, de istorisiri ample, de logică impecabilă, de argumentaţii solide, de tot soiul de astfel de lucruri, de altfel, foarte importante, dar care pot foarte bine prin evidenţierea Egoului şi să izoleze sufletul de apele lui vii... Filmul King Kong are aceeaşi tematică precum „Leul şi căţeluşa“. El însă preferă să dezvolte puţin firul epic. O face, cred eu, cu succes, dată fiind complexitatea pre(a)ocupărilor intelectuale într-o omenire contemporană ale cărei elite cerebrale încearcă insistent să-L copie pe Creator în ceea ce priveşte obţinerea unor produse care să le satisfacă orgoliile de stăpâni. King Kong este atât de uman... El întruchipează magistral o parte consistentă din adâncimile psihologiei umane... iar coordonatele alunecoase ale hedonismului sunt doar un aspect... Căci şi noi, oamenii contemporani, ne raportăm activ prin excelenţă la activităţile prin care venerăm plăcerile materiale ale acestei lumi... de orice natură ar fi ele, şi deseori îi acordăm propriului Ego libertăţi ce-i supradimensionează aberant structura şi rostul. Iar procedeul artistic al hiperbolizării, şi aici, în cinematografie, nu face decât să evidenţieze aceasta. Să mai spunem că de aici şi până la a exacerba şi manifesta în realitate bestia din noi nu mai este decât un pas? Să mai spunem că toate acele vietăţi monstruoase din acest film nu sunt altceva decât alegorii ale viciilor umane?... Ale viciilor umane care au făcut, fac şi cu siguranţă vor mai face ravagii în destinele oamenilor... King Kong este atât de uman.... şi tocmai pentru că este atât de uman deţine potenţialul unei transformări interioare excepţionale. Dar potenţialul acestei brute nu este activ(iz)at prin înscrierea ei pe drumul ascensiunii complexe spre Everestul formării intelectuale. Şi nu pentru că ar fi imposibil, dimpotrivă, ar fi şi posibil şi necesar, dată fiind ipostaza lui King Kong de alter ego ...uman, însă filmul urmăreşte dimensiunea sufletească pe care o consideră fundamentală pentru a iniţia, continua, dezvolta şi perfecţiona acest proces. Afectivitatea. Filmul supune mintea unei introspecţii necesare pentru a-i reconfigura rostul în hipercomplexa personalitate umană. Filmul supune mintea unei introspecţii pentru a conştientiza dimensiunile arhetipale pe care vibrează inefabilul suflet şi care definesc esenţial umanismul. Din acest punct de vedere ultima replică a filmului, a personajului regizor Carl Denham sintetizează memorabil: „Nu, nu avioanele l-au doborât. Frumuseţea a omorât bestia.“ Ca o invitaţie nerostită pentru fiecare spectator spre a-şi îmblânzi bestia interioară, dimensiunea iraţională şi întunecată, deseori hedonistă, prin libertatea pe care ne-o putem acorda nouă înşine de a rezona cu frumuseţea. Frumuseţea ca stare. Frumuseţea ca esenţă detaşată de material, regăsită într-o imagine, într-o atitudine, într-un gest. Frumuseţea necondiţionată, care limpezeşte apele sufletului. O invitaţie care nu doreşte nicidecum a fi didactică la modul explicit. O invitaţie nerostită, lăsată, dintr-un profund respect, la alegerea fiecăruia dintre noi.
Absolut fantastic! Nici nu-mi pot imagina cat de revolutionar o fi fost la vremea lui in 1933. Efectele speciale sunt incredibile!
Cu siguranta este unul din cele mai bune filme din toate timpurile.
Legenda lui King Kong este bine cunoscută, iar abordarea din 1933 nu face notă discordantă în vreun fel de la subiect. Regizorul Carl Denham caută o insulă necunoscută despre care s-ar fi auzit că ar fi locuită de un monstru gigantic iar aventura începe. O diferenţă pe care nu se putea să nu o sesizez e cea dintre comportamentul bărbatului acelor ani, o adevărată brută cât se poate de masculină şi a bărbatului contemporan care pare să se fi liniştit odată cu trecerea timpului. Dacă pe atunci unui bărbat îi lua cam trei fraze până să rostească celebrul „Te iubesc” oricât de străină ar fi interlocutoare, în vremurile de azi lucrurile sunt puţin
mai complicate.
Odată cu trecerea timpului, dar de această dată al filmului de faţă, se instaurează un zâmbet de simpatie faţă de evenimentele din film, al omului mileniului trei care se bucură de bucuria străbunicilor că au inventat gaura la macaroană. Naivitatea de care dădeau dovadă regizorii acelor vremuri când credeau că ne vor păcăli cu păpuşile de cauciuc care ţineau loc de King Kong nu îşi mai regăseşte azi un echivalent din moment ce CGI-ul rezolvă absolut orice problemă. Acest aspect face ca filmul să fie cu atât mai preţios. Pe urmă imaginea flicărindă pe ecran din cauza diapozitivelor de atunci dă o senzaţie puternică de clasic. Diferenţa dintre „King Kong” din 2005 şi cel din 1933 e ca diferenţa dintre a face foc cu ajutorul unei brichete şi cu ajutorul pietrelor. Totul stă doar la un apăsat de buton distanţă.
Dar în ciuda specificaţiilor tehnice inedite pe atunci, naive azi, „King Kong” este mult mai mult. Este o aventură care te cuprinde îndeajuns de mult să te facă să treci cu vederea păpuşile folosite pe post de oameni pe care regizorul nu se sinchiseşte să le ascundă câtuşi de puţin. Jocul actorilor uneori exagerat te implică şi mai mult în firul acţiunii iar o oră şi jumătate trece în cel mai simpatic mod posibil. Te delectează iar spre final ai aceeaşi senzaţie pe care o ai după ce urmăreşti un documentar pe Discovery, o experienţă unică.
Două aspecte nu am înţeles eu. În momentul în care au ales speciile de dinozauri ce trebuiau să îi urmărească pe oameni de ce nu au ales două specii carnivore? Stegozaurul şi brontozaurul din film nu erau tocma’ renumiţi ca fiind mari mâncători de carne poate pentru că erau chiar specii erbivore. Adică aveau de unde să aleagă nu trebuia să găsească chiar molâii Jurasicului.
Un al doilea aspect pe care nu îl înţeleg… nu ştiu de ce au americanii tendinţa de a-şi căţăra monştrii pe cele mai înalte clădiri din America şi aici mă refer la Empire State Building. Or fi zis că dacă tot le-am făcut atât de înalte poi să căţărăm tot ce putem pe ele ca să vadă lumea că avem unde să căţărăm. M-am legat de acest aspect pentru că se pare că atât Godzilla cât şi King Kong aveau aceleaşi preferinţe în materie de destinaţii turistice, alde vârful clădirii Empire State.