Părerea criticului
Dan Piţa revine în atenţia publicului cinefil cu cel mai nou film al său, Kyra Kyralina, la cinema din 5 septembrie - ecranizarea romanului cu titlu omonim al lui Panait Istrati, dar şi cu elemente din povestirile Moş Anghel şi Codin. Universul adus pe ecran de către Dan Piţa este populat de personaje viciate dar sensibile, violenţă, exotism, mister şi un strop de aer western, menit să recreeze atmosfera de frontieră a Brăilei din secolul XIX, ce amestecă etnii şi religii, contrabandişti, asasini, amanţi dubioşi.
Povestea din Chira Chiralina, mai complexă şi mai tragică, este scurtată: pierderea soţiei lui Stavru (jucat la maturitate de Corneliu Ulici) este eliminată din scenariu. Protagonistul îşi regăseşte în film mama şi sora, în timp ce în roman le pierde iremediabil. În film, eroul revine la Brăila bine îmbrăcat, înstărit şi educat (deşi amant homosexual al unui bogătaş turc), pe când în nuvelă este la limita subzistenţei în mahalalele Brăilei.
Atmosfera este elementul cel mai puternic al filmului: baroc prin decorurile opulente, create de scenograful Dan Toader, prin costumele Oanei Păunescu şi muzica originală compusă de Adrian Enescu. Interioarele cu candelabre, mătăsuri şi catifele, fumul de narghilea, îmbrăcămintea de epocă, bijuteriile, toate în culori stinse, triste, evocă o lume pierdută şi exotică. Scenele cu ţiganca vrăjitoare impregnează atmosfera generală a filmului cu stropi de horror şi mister.
Povestea este a unei frumoase tinere care, alături de mama ei, ajunge să își vândă farmecele bărbaților. Fratele fetei, Dragomir (jucat la vârsta copilăriei de Ştefan Iancu) este martorul acestor evenimente şi cel care îşi povesteşte viaţa. Cei trei trăiesc sub ameninţarea permanentă a violentului lor tată, respectiv soţ, Rotarul (jucat de Mircea Rusu). Când, în urma unei bătăi, Rotarul o lasă desfigurată şi aproape fără viaţă pe Kyra, Kyralina va cere răzbunarea. Pe lângă conflictul mamă (Iulia Dumitru)-tată (Mircea Rusu), nu e deloc tratată tensiunea, altfel foarte plauzibilă, între mamă şi fiică: e surprinzător că femeile, diferite totuşi ca vârstă, alcătuiesc aproape un corp comun, fără discrepanţe de caracter şi fără diferenţe de opinie. O nuanţare în scenariul scris de Ioan Grigorescu, a celor două personaje, ar fi dat mai multă dinamică poveştii.
Scena „răzbunării” nu e veridică: discursul Kyralinei (Iulia Cirstea) e mai degrabă de tragedie greacă, teatral şi declamativ, şi prea puţin al unei tinere curtezane, dintr-o Brăilă de secol XIX, insolite şi violente. Scena de vendetă cu cei doi cuţitari ce vor să-l răpună pe fratele Kyrei, Ilie (Florin Zamfirescu), nu are niciun aport narativ, dar face o referire la universul western pe care Panait Istrati îl creează în cărţile lui.
Împletirea dintre real şi imaginar, dată de atmosferă, dar şi de prezenţa aproape ocultă a vrăjitoarei, e improprie prozei lui Panait Istrati, ce nu are veleităţi fantastice, dar dă filmului o încântătoare latură eliadescă.
Fotomodelul român de succes în SUA Iulia Cirstea (foto principală), care seamănă la figură destul de bine, după mine, cu Monica Columbeanu, o joacă într-o notă suavă pe Kyralina. Nu mi se pare că şi-a înţeles întru totul personajul. Chiralina lui Panait Istrati era blondă, crudă, neînfricată, o curtezană ce-şi purta pumnalul în sân. Pe de altă parte, actriţa Iulia Dumitru, frumoasă şi cu o tristeţe întipărită pe chip, se apropie mai mult de personajul din carte.
Filmul lui Dan Piţa ne aduce în atenţie, aşadar, o operă clasică, insuficient cunoscută la noi, şi o face în mod onorabil, recreând o lume apusă.
Povestea din Chira Chiralina, mai complexă şi mai tragică, este scurtată: pierderea soţiei lui Stavru (jucat la maturitate de Corneliu Ulici) este eliminată din scenariu. Protagonistul îşi regăseşte în film mama şi sora, în timp ce în roman le pierde iremediabil. În film, eroul revine la Brăila bine îmbrăcat, înstărit şi educat (deşi amant homosexual al unui bogătaş turc), pe când în nuvelă este la limita subzistenţei în mahalalele Brăilei.
Atmosfera este elementul cel mai puternic al filmului: baroc prin decorurile opulente, create de scenograful Dan Toader, prin costumele Oanei Păunescu şi muzica originală compusă de Adrian Enescu. Interioarele cu candelabre, mătăsuri şi catifele, fumul de narghilea, îmbrăcămintea de epocă, bijuteriile, toate în culori stinse, triste, evocă o lume pierdută şi exotică. Scenele cu ţiganca vrăjitoare impregnează atmosfera generală a filmului cu stropi de horror şi mister.
Povestea este a unei frumoase tinere care, alături de mama ei, ajunge să își vândă farmecele bărbaților. Fratele fetei, Dragomir (jucat la vârsta copilăriei de Ştefan Iancu) este martorul acestor evenimente şi cel care îşi povesteşte viaţa. Cei trei trăiesc sub ameninţarea permanentă a violentului lor tată, respectiv soţ, Rotarul (jucat de Mircea Rusu). Când, în urma unei bătăi, Rotarul o lasă desfigurată şi aproape fără viaţă pe Kyra, Kyralina va cere răzbunarea. Pe lângă conflictul mamă (Iulia Dumitru)-tată (Mircea Rusu), nu e deloc tratată tensiunea, altfel foarte plauzibilă, între mamă şi fiică: e surprinzător că femeile, diferite totuşi ca vârstă, alcătuiesc aproape un corp comun, fără discrepanţe de caracter şi fără diferenţe de opinie. O nuanţare în scenariul scris de Ioan Grigorescu, a celor două personaje, ar fi dat mai multă dinamică poveştii.
Scena „răzbunării” nu e veridică: discursul Kyralinei (Iulia Cirstea) e mai degrabă de tragedie greacă, teatral şi declamativ, şi prea puţin al unei tinere curtezane, dintr-o Brăilă de secol XIX, insolite şi violente. Scena de vendetă cu cei doi cuţitari ce vor să-l răpună pe fratele Kyrei, Ilie (Florin Zamfirescu), nu are niciun aport narativ, dar face o referire la universul western pe care Panait Istrati îl creează în cărţile lui.
Împletirea dintre real şi imaginar, dată de atmosferă, dar şi de prezenţa aproape ocultă a vrăjitoarei, e improprie prozei lui Panait Istrati, ce nu are veleităţi fantastice, dar dă filmului o încântătoare latură eliadescă.
Fotomodelul român de succes în SUA Iulia Cirstea (foto principală), care seamănă la figură destul de bine, după mine, cu Monica Columbeanu, o joacă într-o notă suavă pe Kyralina. Nu mi se pare că şi-a înţeles întru totul personajul. Chiralina lui Panait Istrati era blondă, crudă, neînfricată, o curtezană ce-şi purta pumnalul în sân. Pe de altă parte, actriţa Iulia Dumitru, frumoasă şi cu o tristeţe întipărită pe chip, se apropie mai mult de personajul din carte.
Filmul lui Dan Piţa ne aduce în atenţie, aşadar, o operă clasică, insuficient cunoscută la noi, şi o face în mod onorabil, recreând o lume apusă.
