Părerea criticului
Categoric cel mai bun film din festival pana acum, Cherry Blossoms - Hanami vine din Germania si nu parea initial sa prevesteasca cine stie ce satisfactii. Cu un titlu ambiguu, o distributie germano-japoneza si un afis care nu inspira nimic, noua creatie a nemtoaicei Doris Dorrie promitea sa fie o drama lacrimogena (ceea ce nemtilor de obicei nu le reuseste). Cherry Blossoms - Hanami este intr-adevar o drama, dar nu este deloc lacrimogen, iar simplitatea mesajului si curatenia lui sunt pur si simplu uimitoare.
Trudi (Hannelore Elsner, superba) afla ca este grav bolnava si ca ar putea muri oricand. Doctorul o sfatuieste sa-si traiasca zilele care i-au mai ramas cat mai intens, dar Trudi se intreaba cum va accepta sotul ei, Rudi (Elmar Wepper), sa renunte la traiul lui programat dupa ceas. Cei doi isi viziteaza cu toate acestea copiii la Berlin, ajung pe tarmul marii Baltice, unde Trudi moare, fara ca nimeni sa afle ca ea-si stia zilele numarate. Cel mai afectat este Rudi, constant satelit al zambetului stralucitor al sotiei sale, ramas acum fara punct de reper si fara sprijin. Barbatul se simte vinovat in primul rand pentru zecile de situatii in care, cu indaratnicia capului de familie, i-a infranat lui Trudi orice impuls spre aventura, orice incercare de a schimba ceva in rutina lor zilnica. Din inconstient temnicer, Rudi ajunge sa-si ispaseasca inertia experimentand toate visurile sotiei sale.
Cu indaratnicia pasiva a bulgarelui de zapada, Rudi se rostogoleste din micul sau oras si pleaca in Japonia. Initial complet opac la realitatile din Tokyo, incapabil sa comunice si sa se orienteze, Rudi se claustreaza in apartamentul fiului sau Karl, prea ocupat sa aiba grija de tatal sau. Dar incetul cu incetul, ca o broasca testoasa momita din carapacea ei de neasteptatele arome din jur, de zarva nefamiliara si de colorata si complexa lume a metropolei, Rudi porneste intr-o calatorie atat in exterior, pe strazile inguste si pline de forfota, dar si in interior, in hatisurile nebanuite ale propriei sale istorii, ale iubirii pentru sotia lui.
In acelasi timp ispasire a imobilitatii si redescoperire a dragostei de viata, dar si ramas-bun unei perioade fericite, drumul lui Rudi il poarta in parcurile din Tokyo, unde japonezii se aduna pe prelate albastre pentru a sarbatori inflorirea ciresilor, hanami. La umbra lor, Rudi o descopera pe Yu, o dansatoare bhuto aflata intr-o calatorie asemanatoare. Subtilitatea miscarilor bhuto si un lung fir de telefon portocaliu sunt modalitatea ei de a-si reaminti de mama moarta, aidoma lui Rudi, care, imbracat cu puloverul preferat al lui Trudi, incearca o experimentare prin procura a visurilor de-o viata ale sotiei sale si in acelasi timp o apropiere de cea pe care simte ca n-a meritat-o.
Captivanta imbinare a vremelnicului (florile de cires, machiajul lui Yu, cortul in care aceasta locuieste) si-a vesnicului (“domnul” Fuji, frumosul munte aflat la doua ore de Tokyo, pana la urma la fel impermanent in capriciul sau de-a se acoperi incontinuu cu ceata), imaginile fugare ale lui Dorrie, micile simboluri cu care aceasta isi presara secventele, toate dau nastere unei atmosfere cu proprietati vindecatoare, un suvoi molcom, dar ademenitor, de imagini vibrante, pline de viata..
Despre acceptare si razvratire deopotriva, despre durere si vindecare, pendulare intre umor, resemnare si zbucium nestavilit, Cherry Blossoms - Hanami necesita deschidere si o stare adecvata pentru a fi privit si inteles. Dorrie s-a inspirat din filmul lui Yasujiro Ozu, Tokyo Monogatari, care traducea la randul lui, in 1953, un film american din 1937, Make Way for Tomorrow al lui Leo McCarey. Dorrie incheie apasat acest ping-pong intre Occident si Orient, creand un film universal si puternic, in care dezvolta forme insolite de comunicare. Singurul film de festival caruia i-as da Ursul de Aur fara regrete.
Trudi (Hannelore Elsner, superba) afla ca este grav bolnava si ca ar putea muri oricand. Doctorul o sfatuieste sa-si traiasca zilele care i-au mai ramas cat mai intens, dar Trudi se intreaba cum va accepta sotul ei, Rudi (Elmar Wepper), sa renunte la traiul lui programat dupa ceas. Cei doi isi viziteaza cu toate acestea copiii la Berlin, ajung pe tarmul marii Baltice, unde Trudi moare, fara ca nimeni sa afle ca ea-si stia zilele numarate. Cel mai afectat este Rudi, constant satelit al zambetului stralucitor al sotiei sale, ramas acum fara punct de reper si fara sprijin. Barbatul se simte vinovat in primul rand pentru zecile de situatii in care, cu indaratnicia capului de familie, i-a infranat lui Trudi orice impuls spre aventura, orice incercare de a schimba ceva in rutina lor zilnica. Din inconstient temnicer, Rudi ajunge sa-si ispaseasca inertia experimentand toate visurile sotiei sale.
Cu indaratnicia pasiva a bulgarelui de zapada, Rudi se rostogoleste din micul sau oras si pleaca in Japonia. Initial complet opac la realitatile din Tokyo, incapabil sa comunice si sa se orienteze, Rudi se claustreaza in apartamentul fiului sau Karl, prea ocupat sa aiba grija de tatal sau. Dar incetul cu incetul, ca o broasca testoasa momita din carapacea ei de neasteptatele arome din jur, de zarva nefamiliara si de colorata si complexa lume a metropolei, Rudi porneste intr-o calatorie atat in exterior, pe strazile inguste si pline de forfota, dar si in interior, in hatisurile nebanuite ale propriei sale istorii, ale iubirii pentru sotia lui.
In acelasi timp ispasire a imobilitatii si redescoperire a dragostei de viata, dar si ramas-bun unei perioade fericite, drumul lui Rudi il poarta in parcurile din Tokyo, unde japonezii se aduna pe prelate albastre pentru a sarbatori inflorirea ciresilor, hanami. La umbra lor, Rudi o descopera pe Yu, o dansatoare bhuto aflata intr-o calatorie asemanatoare. Subtilitatea miscarilor bhuto si un lung fir de telefon portocaliu sunt modalitatea ei de a-si reaminti de mama moarta, aidoma lui Rudi, care, imbracat cu puloverul preferat al lui Trudi, incearca o experimentare prin procura a visurilor de-o viata ale sotiei sale si in acelasi timp o apropiere de cea pe care simte ca n-a meritat-o.
Captivanta imbinare a vremelnicului (florile de cires, machiajul lui Yu, cortul in care aceasta locuieste) si-a vesnicului (“domnul” Fuji, frumosul munte aflat la doua ore de Tokyo, pana la urma la fel impermanent in capriciul sau de-a se acoperi incontinuu cu ceata), imaginile fugare ale lui Dorrie, micile simboluri cu care aceasta isi presara secventele, toate dau nastere unei atmosfere cu proprietati vindecatoare, un suvoi molcom, dar ademenitor, de imagini vibrante, pline de viata..
Despre acceptare si razvratire deopotriva, despre durere si vindecare, pendulare intre umor, resemnare si zbucium nestavilit, Cherry Blossoms - Hanami necesita deschidere si o stare adecvata pentru a fi privit si inteles. Dorrie s-a inspirat din filmul lui Yasujiro Ozu, Tokyo Monogatari, care traducea la randul lui, in 1953, un film american din 1937, Make Way for Tomorrow al lui Leo McCarey. Dorrie incheie apasat acest ping-pong intre Occident si Orient, creand un film universal si puternic, in care dezvolta forme insolite de comunicare. Singurul film de festival caruia i-as da Ursul de Aur fara regrete.
