Kîzîm (2026)

Filmul pune problema educației din familie a unor generații de copii tot mai greu de ținut în vechi canoane tradiționale. Mai ales când intervin religia și păstrarea identității culturale a minorităților. Progresul nivelator propagat la nivel global se materializează în comportamentul tinerilor liceeni prezentat și aici. Acesta implică uneori alcool, substanțe interzise, teribilisme, ilegalități. Unele dintre frumoasele obiceiuri și elemente culturale ale minorității tătare din Dobrogea sunt de asemenea ilustrate în narațiunea filmului. Rămâne problema principală a relației părinți-copii care poate merge de la un comportament autoritar al părinților până la o permisivitate și încredere aproape totale, ambele extreme cu consecințe greu de anticipat. Iar ținerea unei linii de mijloc, greu de precizat ca și stabilirea unei comunicări sincere sunt la fel de dificile și nu există rețete general valabile.

Radu Potcoavă ne aruncă direct în mijlocul unei relații tată-fiică unde distanța nu se măsoară în kilometri, ci în ani de absență. Filmul refuză orice spectacol gratuit și preferă să ne lase față în față cu o tensiune care se simte aproape fizic.
E o poveste despre rădăcini pe care încerci să le ignori, dar care te prind din urmă exact când te aștepți mai puțin. O experiență cinematografică onestă, care nu încearcă să-ți vândă o reconciliere ușoară, ci doar un adevăr incomod.

„Kizim” evită dramele forțate și sapă direct în tensiunea dintre un tată și o fiică prinși între lumi diferite. Fără artificii, doar actorie pură și o regie care filmează exact acolo unde doare.

Dacă ai simțit vreodată că ești „traducător” în propria familie, filmul ăsta o să te lovească unde trebuie. Sunt 78 de minute de realism care te trimit direct la o discuție sinceră cu ai tăi.