Părerea criticului
"Knowing" - Se putea şi mai rău
Pentru un public de weekend
Figura de câine oropsit şi obidit lui Nicholas Cage a inspirat în ultima vreme multe prostele, îndeobşte cu câte-un antierou ogârjit cu dignitate: "Ghost Rider", "Next", sau mai cu seamă neprivibilul "Bangkok Dangerous". Aceeaşi formulă se aplică şi aici, cu precizarea că John Koestler (cum îl cheamă-n film) nu mai e nici erou, nici antierou, nici suberou, ci doar năpăstuitul tată al unui copil cu probleme (oarecum eroice): Caleb, interpretat cam fără har de micul Chandler Canterbury. Despre ce fel de probleme este vorba, nu vă spun (decât atât: e ceva cu premoniţii), ca să nu vă stric distracţia.
Căci distracţia, până la un punct, merită două ore din viaţă, cu popcorn şi cola. Ce-i drept, povestea e scandalos de ilogică (pornind chiar de la premisa dramatică esenţială: dacă tot erau "aleşii", de ce nu i-au pescuit pur şi simplu, fără să se mai complice cu toate profeţiile alea...? Da, se spune-n ultima secvenţă: "Trebuie să fie o alegere conştientă"... - e, şi dacă nu era o alegere conştientă, ce-avea? Scenaristul e rege, face ce vrea el - cu condiţia s-o facă cu cap; iar când legitimezi două ore de film complicat doar printr-un dictat scos din burtă în secvenţa finală... e vai de picioare!
Căci jalea abia începe. Toată povestirea lui Ryne Douglas Pearson e construită defectuos, pueril, plină de clişee, gratuităţi şi dezechilibre. În aceste condiţii, e cu atât mai remarcabil că Juliet Snowden şi Stiles White reuşesc s-o mai salveze cât de cât, însăilând un scenariu dacă nu prea solid structurat, măcar binişor articulat narativ. Nu conotează, nu semnifică, dar măcar are acţiune, suspense, şi se urmăreşte destul de implicat, fără să plictisească.
Se aşterne peste el regia lui Alex Proyas (care printre alte fleacuri a mai făcut în ultimii zece ani "I, Robot" - şi, în deceniul trecut, "The Crow" şi "Dark City"). Aici, istoria se repetă. Proyas ştie să povestească, dar la capitolul stil şi gust, e jalnic. E plin de manierisme apăsat isterice (mai ales în secvenţele din setupul desfăşurat cu cincizeci de ani în urmă - şi din payoff-ul cu care-ncepe partea din prezent - de parcă altfel n-am fi înţeles că acolo ni se pune de una nefăcută...). Tot plotul descifrării treptate a premoniţiilor e urmărit demonstrativ şi liniar ca la Dan Brown, fără modulaţiile sinuoase proprii unei bune desfăşurări narative - ba încă, plin de stufozităţi absolut inutile: pietricelele negre (cu tot cu momentul lor de levitaţie nejustificată), părinţii lui John, prietenii care-l tot invită - complicaţii care, în loc să completeze, încarcă şi atât. Străinii cei misterioşi sunt permanent clişeatici, iar când devin mai activi, cad în cel mai scârbos ridicol (ca în aiureala cu "strigătul de lumină", care nici măcar într-o comedie deliberată n-ar fi avut ce căuta), sau în estetism răsuflat (la sfârşit, când le vedem adevăratele chipuri, cu trimiteri explicite... o să vedeţi la cine - dacă nu cumva vă prindeţi cu mult mai înainte). În genere, poncifele abundă, mai ales în refuzul maniacal al Dianei Wayland (Rose Byrne) de a coopera, urmat numaidecât de o foarte previzibilă răzgândire. Ar mai fi de reproşat şi finalul, construit cum nu se poate mai prost. Culmea, reperele unei rezolvări corecte dramaturgic existaseră pe alese: o posibilă împăcare cu părinţii (dar dramatică, nu formală ca zaharisita revedere), o finalizare a legăturii cu Diana, un epilog al relaţiilor cu perechea de prieteni... plotul central se termină, sub-ploturile care să mai justifice vreo continuare s-au terminat mult mai devreme (unul dintre ele, cel puţin, complet gratuit - cel cu Diana), aşa că zece minute stăm degeaba şi ne uităm cum se întâmplă tot ceea ce ni se promisese (nu de alta, dar e spectacular - şi totalmente neverosimil; până atunci, filmul tot bătuse delicat şaua pe iapa ştiinţifică în general, şi astrofizică în special - dar torentele alea de foc nu s-ar fi mişcat aşa nici de frică!) În sfârşit, funcţionează destul de defectuos şi angajarea planului mondial - de unde patru cincimi de film totul s-a concentrat în jurul a doar câteva personaje, deschiderea din ultima parte e nepregătită şi neîncărcată, căzând în schematism convenţional.
Şi ca să fie sigur că nu vom pleca acasă câtuşi de puţin frustraţi, în ultimul cadru Proyas ne mai livrează şi un peisaj kitsch pe lângă care Aronofsky, cu "Fântâna" lui, e mic copil.
Totuşi, cele două catastrofe intermediare au virtuţile lor: prăbuşirea avionului e abil filmată - expresivă, şocantă, dramatică, iar dacă iertăm gugumănia că din epava împrăştiată pe câmp cât vezi cu ochii tot ies oameni arzând, urlând, gemând, murind (când la un asemenea tip de impact cele mai mari bucăţi rămase sunt cam cât laba piciorului - vezi Baloteşti, 3 martie 1995), secvenţa ar putea chiar să ne urmărească în continuare; de asemenea, twist-ul premergător dezastrului de la metrou intervine tocmai la timp, adăugând atât credibilitate, cât şi o undă de umor negru, unei secvenţe pe care eram gata s-o taxăm drept telefonată şi neveridică. Şi, în general, toată formula de script apocaliptic ar fi fost validă în principiu, şi merita o dezvoltare mai inteligentă. Aşa, rămâne un spectacol mediocru, pentru un public de weekend - hai că tot nu-i rău.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
17 iunie, 2009, h. 22:00-23:01
Bucureşti, România
Pentru un public de weekend
Figura de câine oropsit şi obidit lui Nicholas Cage a inspirat în ultima vreme multe prostele, îndeobşte cu câte-un antierou ogârjit cu dignitate: "Ghost Rider", "Next", sau mai cu seamă neprivibilul "Bangkok Dangerous". Aceeaşi formulă se aplică şi aici, cu precizarea că John Koestler (cum îl cheamă-n film) nu mai e nici erou, nici antierou, nici suberou, ci doar năpăstuitul tată al unui copil cu probleme (oarecum eroice): Caleb, interpretat cam fără har de micul Chandler Canterbury. Despre ce fel de probleme este vorba, nu vă spun (decât atât: e ceva cu premoniţii), ca să nu vă stric distracţia.
Căci distracţia, până la un punct, merită două ore din viaţă, cu popcorn şi cola. Ce-i drept, povestea e scandalos de ilogică (pornind chiar de la premisa dramatică esenţială: dacă tot erau "aleşii", de ce nu i-au pescuit pur şi simplu, fără să se mai complice cu toate profeţiile alea...? Da, se spune-n ultima secvenţă: "Trebuie să fie o alegere conştientă"... - e, şi dacă nu era o alegere conştientă, ce-avea? Scenaristul e rege, face ce vrea el - cu condiţia s-o facă cu cap; iar când legitimezi două ore de film complicat doar printr-un dictat scos din burtă în secvenţa finală... e vai de picioare!
Căci jalea abia începe. Toată povestirea lui Ryne Douglas Pearson e construită defectuos, pueril, plină de clişee, gratuităţi şi dezechilibre. În aceste condiţii, e cu atât mai remarcabil că Juliet Snowden şi Stiles White reuşesc s-o mai salveze cât de cât, însăilând un scenariu dacă nu prea solid structurat, măcar binişor articulat narativ. Nu conotează, nu semnifică, dar măcar are acţiune, suspense, şi se urmăreşte destul de implicat, fără să plictisească.
Se aşterne peste el regia lui Alex Proyas (care printre alte fleacuri a mai făcut în ultimii zece ani "I, Robot" - şi, în deceniul trecut, "The Crow" şi "Dark City"). Aici, istoria se repetă. Proyas ştie să povestească, dar la capitolul stil şi gust, e jalnic. E plin de manierisme apăsat isterice (mai ales în secvenţele din setupul desfăşurat cu cincizeci de ani în urmă - şi din payoff-ul cu care-ncepe partea din prezent - de parcă altfel n-am fi înţeles că acolo ni se pune de una nefăcută...). Tot plotul descifrării treptate a premoniţiilor e urmărit demonstrativ şi liniar ca la Dan Brown, fără modulaţiile sinuoase proprii unei bune desfăşurări narative - ba încă, plin de stufozităţi absolut inutile: pietricelele negre (cu tot cu momentul lor de levitaţie nejustificată), părinţii lui John, prietenii care-l tot invită - complicaţii care, în loc să completeze, încarcă şi atât. Străinii cei misterioşi sunt permanent clişeatici, iar când devin mai activi, cad în cel mai scârbos ridicol (ca în aiureala cu "strigătul de lumină", care nici măcar într-o comedie deliberată n-ar fi avut ce căuta), sau în estetism răsuflat (la sfârşit, când le vedem adevăratele chipuri, cu trimiteri explicite... o să vedeţi la cine - dacă nu cumva vă prindeţi cu mult mai înainte). În genere, poncifele abundă, mai ales în refuzul maniacal al Dianei Wayland (Rose Byrne) de a coopera, urmat numaidecât de o foarte previzibilă răzgândire. Ar mai fi de reproşat şi finalul, construit cum nu se poate mai prost. Culmea, reperele unei rezolvări corecte dramaturgic existaseră pe alese: o posibilă împăcare cu părinţii (dar dramatică, nu formală ca zaharisita revedere), o finalizare a legăturii cu Diana, un epilog al relaţiilor cu perechea de prieteni... plotul central se termină, sub-ploturile care să mai justifice vreo continuare s-au terminat mult mai devreme (unul dintre ele, cel puţin, complet gratuit - cel cu Diana), aşa că zece minute stăm degeaba şi ne uităm cum se întâmplă tot ceea ce ni se promisese (nu de alta, dar e spectacular - şi totalmente neverosimil; până atunci, filmul tot bătuse delicat şaua pe iapa ştiinţifică în general, şi astrofizică în special - dar torentele alea de foc nu s-ar fi mişcat aşa nici de frică!) În sfârşit, funcţionează destul de defectuos şi angajarea planului mondial - de unde patru cincimi de film totul s-a concentrat în jurul a doar câteva personaje, deschiderea din ultima parte e nepregătită şi neîncărcată, căzând în schematism convenţional.
Şi ca să fie sigur că nu vom pleca acasă câtuşi de puţin frustraţi, în ultimul cadru Proyas ne mai livrează şi un peisaj kitsch pe lângă care Aronofsky, cu "Fântâna" lui, e mic copil.
Totuşi, cele două catastrofe intermediare au virtuţile lor: prăbuşirea avionului e abil filmată - expresivă, şocantă, dramatică, iar dacă iertăm gugumănia că din epava împrăştiată pe câmp cât vezi cu ochii tot ies oameni arzând, urlând, gemând, murind (când la un asemenea tip de impact cele mai mari bucăţi rămase sunt cam cât laba piciorului - vezi Baloteşti, 3 martie 1995), secvenţa ar putea chiar să ne urmărească în continuare; de asemenea, twist-ul premergător dezastrului de la metrou intervine tocmai la timp, adăugând atât credibilitate, cât şi o undă de umor negru, unei secvenţe pe care eram gata s-o taxăm drept telefonată şi neveridică. Şi, în general, toată formula de script apocaliptic ar fi fost validă în principiu, şi merita o dezvoltare mai inteligentă. Aşa, rămâne un spectacol mediocru, pentru un public de weekend - hai că tot nu-i rău.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
17 iunie, 2009, h. 22:00-23:01
Bucureşti, România
