Părerea criticului
Nu a trecut mult de când ne întrebam dacă nu cumva era supereroilor a luat sfârşit şi poate n-a luat, dar Kraven the Hunter categoric este un cui în coşciugul acestui gen ce înfruntă tot mai vizibil reticenţa publicului. E adevărat, opiniile criticilor sunt foarte diferite de cele ale spectatorilor (nici ei prea mulţi) în ce priveşte calităţile acestui film, dar Kraven the Hunter are atâtea probleme, încât eşecul său s-ar putea să aibă bătaie lungă în franciza începută în 2018 cu Venom, făcând studiourile Sony să uite complet de ea.
Ce ar fi putut fi Kraven the Hunter? Ar fi putut fi o odă la adresa comuniunii cu natura şi un manifest ce condamnă efectele dezastruoase pe care societatea umană le are asupra lumii înconjurătoare. Ar fi putut fi un comentariu la adresa masculinităţii toxice sau la adresa faptului că nu e întotdeauna necesar să împarţi totul în pradă şi prădător. Filmul explorează parţial aceste teme, dar se lasă mult prea des distras de antagonişti neinteresanţi, iar scenariul preferă opţiunea cea mai nefericită la fiecare posibilitate de bifurcaţie narativă.
Kraven este o schimbare gigantică de direcţie a regizorului J.C. Chandor de la cel mai bine primit film al scurtei sale cariere de regizor, All Is Lost, în care Robert Redford este unicul actor şi în timpul căruia se pronunţă doar câteva zeci de cuvinte. În comparaţie cu minimalismul excelent condus din acel film, Kraven the Hunter este excesiv în cel mai nefericit sens al cuvântului, îngrămădind alandala lupte, personaje şi întorsături de situaţie care îl fac să se simtă lungit.
Aaron Taylor-Johnson îl interpretează pe Serghei Kravinoff, cel care, în urma confruntării în adolescenţă cu un leu legendar în savana africană (apropo, în subtitrare numele leului este "Zar", deşi în replicile în engleză cuvântul este evident "czar", adică "ţar", liderul suprem în istoria rusă) şi aportul providenţial al unei licori misterioase, capătă puteri supraumane pe care şi le foloseşte pentru a-i executa brutal pe răufăcători.
Printre misiunile sale care îl poartă atât în marile metropole ale lumii, cât şi în cele mai sălbatice şi neprimitoare regiuni de pe glob, eroul este prins şi într-un conflict familial, între tatăl gangster (Russell Crowe, care în ultima vreme pare să accepte numai personaje cu accent gros) şi fratele Dmitri (Fred Hechinger, încă de văzut pe ecrane în Gladiator II), reprezentanţi a două perspective extrem de diferite asupra vieţii.
Kraven the Hunter se poate lăuda cu cel mai necinematografic antagonist văzut în ultimii ani pe ecrane, The Foreigner/Străinul (Christopher Abbott), care îşi hipnotizează victimele după ce-şi scoate tacticos ochelarii de soare. Nu convinge nici Rhino (Alessandro Nivola), un individ care vrea să cucerească lumea interlopă după ce tratamentul unui medic misterios îl poate ajuta să se transforme printr-un simplu gest într-un monstru asemănător unui rinocer. Din păcate şi conflictul cu tatăl violent eşuează să convingă, prin urmare din Kraven the Hunter nu mai rămân decât câteva cadre spectaculoase şi câteva scene de acţiune care nu reuşesc să impresioneze cu totul.
La sfârşit, rămâi cu senzaţia că ai văzut un film care nici nu trebuia făcut. Şi, laolaltă cu Madame Web şi Morbius, te întrebi dacă nu cumva acest univers cinematografic inspirat de Spider-Man, dar în care Spider-Man nu apare nicio clipă, nu cumva este una dintre cele mai proaste idei din istoria Hollywood-ului. Sperăm doar ca alţi cineaşti specializaţi în filme cu supereroi se uită cu atenţie la acest zdrobitor exemplu de "aşa nu" şi iau decizii în consecinţă, altfel soarta genului e pecetluită.
Ce ar fi putut fi Kraven the Hunter? Ar fi putut fi o odă la adresa comuniunii cu natura şi un manifest ce condamnă efectele dezastruoase pe care societatea umană le are asupra lumii înconjurătoare. Ar fi putut fi un comentariu la adresa masculinităţii toxice sau la adresa faptului că nu e întotdeauna necesar să împarţi totul în pradă şi prădător. Filmul explorează parţial aceste teme, dar se lasă mult prea des distras de antagonişti neinteresanţi, iar scenariul preferă opţiunea cea mai nefericită la fiecare posibilitate de bifurcaţie narativă.
Kraven este o schimbare gigantică de direcţie a regizorului J.C. Chandor de la cel mai bine primit film al scurtei sale cariere de regizor, All Is Lost, în care Robert Redford este unicul actor şi în timpul căruia se pronunţă doar câteva zeci de cuvinte. În comparaţie cu minimalismul excelent condus din acel film, Kraven the Hunter este excesiv în cel mai nefericit sens al cuvântului, îngrămădind alandala lupte, personaje şi întorsături de situaţie care îl fac să se simtă lungit.
Aaron Taylor-Johnson îl interpretează pe Serghei Kravinoff, cel care, în urma confruntării în adolescenţă cu un leu legendar în savana africană (apropo, în subtitrare numele leului este "Zar", deşi în replicile în engleză cuvântul este evident "czar", adică "ţar", liderul suprem în istoria rusă) şi aportul providenţial al unei licori misterioase, capătă puteri supraumane pe care şi le foloseşte pentru a-i executa brutal pe răufăcători.
Printre misiunile sale care îl poartă atât în marile metropole ale lumii, cât şi în cele mai sălbatice şi neprimitoare regiuni de pe glob, eroul este prins şi într-un conflict familial, între tatăl gangster (Russell Crowe, care în ultima vreme pare să accepte numai personaje cu accent gros) şi fratele Dmitri (Fred Hechinger, încă de văzut pe ecrane în Gladiator II), reprezentanţi a două perspective extrem de diferite asupra vieţii.
Kraven the Hunter se poate lăuda cu cel mai necinematografic antagonist văzut în ultimii ani pe ecrane, The Foreigner/Străinul (Christopher Abbott), care îşi hipnotizează victimele după ce-şi scoate tacticos ochelarii de soare. Nu convinge nici Rhino (Alessandro Nivola), un individ care vrea să cucerească lumea interlopă după ce tratamentul unui medic misterios îl poate ajuta să se transforme printr-un simplu gest într-un monstru asemănător unui rinocer. Din păcate şi conflictul cu tatăl violent eşuează să convingă, prin urmare din Kraven the Hunter nu mai rămân decât câteva cadre spectaculoase şi câteva scene de acţiune care nu reuşesc să impresioneze cu totul.
La sfârşit, rămâi cu senzaţia că ai văzut un film care nici nu trebuia făcut. Şi, laolaltă cu Madame Web şi Morbius, te întrebi dacă nu cumva acest univers cinematografic inspirat de Spider-Man, dar în care Spider-Man nu apare nicio clipă, nu cumva este una dintre cele mai proaste idei din istoria Hollywood-ului. Sperăm doar ca alţi cineaşti specializaţi în filme cu supereroi se uită cu atenţie la acest zdrobitor exemplu de "aşa nu" şi iau decizii în consecinţă, altfel soarta genului e pecetluită.
