Părerea criticului
O aventură animată plasată într-o Japonie mitologică, imaginată de legendarul studio Laika. O animație cu un protagonist băiețel care își trezește puterile magice cântând la lăută.
Chiar dacă este adresat publicului tânăr, Kubo nu este un film naiv. Protagonistul este un băiețel, însă parcursul acțiunii îl va iniția într-un număr de subtilități care vor bucura și publicul adult. Animația vorbește discret dar remarcabil despre relația cu părinții, despre principii, despre bine și rău, și reușește să o facă fără a cădea în derizoriu și fără a fi didacticist.
Kubo este un băiețel în care nu doar orice copil, dar și orice adult se poate regăsi, inteligent, ambițios, sensibil, care - deși are parte de doza lui de magie - nu este și nu își propune să fie un supererou. Pentru că animația nu este despre supereroi.
Mi-a plăcut modul în care Kubo a reușit să combine tonul grav cu optimismul: o animație pentru copii care reușește atât să aibă o acțiune captivantă, dar și să jongleze cu succes între un ton optimist, cald și accentele grave. Pentru că există eroi negativi (de altfel, culorile calde punctează, destul de previzibil, momentele optimiste după cum culorile reci - albastru sau violet - preced clar episoadele sumbre, după cum și eroii negativi apar în tonuri albastre). Însă chiar și așa, momentele grave nu vor prevala.
Finalul nu este nici el un happy-end clasic: nu e nicidecum acea reuniune de familie din finalul desenelor animate obișnuite, având niște învățăminte spuse la fel de uman și de sensibil ca și celelalte lecții de morală din timpul filmului.
Ce ne face umani? Refuzul emoțiilor, inclusiv a celor negative, chiar ne face mai puternici? Kubo m-a impresionat adresându-se rațiunii și vibrând, în același timp, emoție.
Personajele origami însuflețite de magia lui Kubo vor face deliciul spectatorilor, la fel și cadrele picturale (unele peisajele par a fi făcute în guașe sau tempera) și scenografia exotică.
Kubo este o animație pe care ar fi păcat să o ratați.
Chiar dacă este adresat publicului tânăr, Kubo nu este un film naiv. Protagonistul este un băiețel, însă parcursul acțiunii îl va iniția într-un număr de subtilități care vor bucura și publicul adult. Animația vorbește discret dar remarcabil despre relația cu părinții, despre principii, despre bine și rău, și reușește să o facă fără a cădea în derizoriu și fără a fi didacticist.
Kubo este un băiețel în care nu doar orice copil, dar și orice adult se poate regăsi, inteligent, ambițios, sensibil, care - deși are parte de doza lui de magie - nu este și nu își propune să fie un supererou. Pentru că animația nu este despre supereroi.
Mi-a plăcut modul în care Kubo a reușit să combine tonul grav cu optimismul: o animație pentru copii care reușește atât să aibă o acțiune captivantă, dar și să jongleze cu succes între un ton optimist, cald și accentele grave. Pentru că există eroi negativi (de altfel, culorile calde punctează, destul de previzibil, momentele optimiste după cum culorile reci - albastru sau violet - preced clar episoadele sumbre, după cum și eroii negativi apar în tonuri albastre). Însă chiar și așa, momentele grave nu vor prevala.
Finalul nu este nici el un happy-end clasic: nu e nicidecum acea reuniune de familie din finalul desenelor animate obișnuite, având niște învățăminte spuse la fel de uman și de sensibil ca și celelalte lecții de morală din timpul filmului.
Ce ne face umani? Refuzul emoțiilor, inclusiv a celor negative, chiar ne face mai puternici? Kubo m-a impresionat adresându-se rațiunii și vibrând, în același timp, emoție.
Personajele origami însuflețite de magia lui Kubo vor face deliciul spectatorilor, la fel și cadrele picturale (unele peisajele par a fi făcute în guașe sau tempera) și scenografia exotică.
Kubo este o animație pe care ar fi păcat să o ratați.
