Precum o katana prin câmpul de orez.
Precum reflexia lunii în evantai.
Precum pinii din teatrul Nō.
cezarika21
pe 01 August 2014 18:17
"Kumonosu-jō" (în traducere literală "Castelul Păienjenişul") este o adaptare a dramei shakespeare-iene "Macbeth", transpusă de genialul regizor Akira Kurosawa în peisajul medieval japonez. Făcând abstracţie de intriga arhicunoscută, acţiunea filmului este 100% japoneză, impresionând prin posibila veridicitate în ciuda combinaţiei fascinante între real şi fantastic. Trecând printr-o pădure fermecată, generalului Washizu i se prevesteşte de către un duh rău că va ajunge stăpân al unui teritoriu, dar că îi va succede nu un urmaş de sânge al său, ci fiul celui mai bun prieten. Profeţia duhului îl face pe general să-şi piardă minţile şi să grăbească realizarea soartei predestinate, declanşându-i o spaimă paranoică de toţi cei care ar putea să-l împiedice.
Filmul aduce în discuţie dorinţa mistuitoare de mărire a omului, care a existat şi va exista întotdeauna în ciuda efemerităţii vieţii omeneşti. Această dorinţă duce la realizarea celor mai mari atrocităţi precum trădarea sau crima, împingându-i pe părinţi împotriva copiilor, pe copii împotriva părinţilor sau pe fraţi să se duşmănească între ei. Cunoscându-şi propriul destin, omul nu mai este stăpân pe propriile acţiuni, omiţând ideea că nu are cum să-şi schimbe destinul, iar ceea ce este predestinat se va întâmpla oricât ar încerca să se opună. Motivaţia se diminuează, iar obsesia cunoaşterii finalului (şi eventual neacceptarea lui) duce la încercări disperate de a schimba ceea ce nu poate fi schimbat. În lupta cu destinul, omul îşi sacrifică propria familie, prietenii sau propria ţară.
Realizat cu mijloace modeste pentru zilele noastre, filmul impresionează prin intensitatea trăirilor personajelor, prin interpretarea excepţională a lui Toshiro Mifune (actor folosit în mod obsesiv de regizorul Kurosawa), prin decorurile medievale reconstituite pe versantul ceţos al muntelui Fuji, prin montajul genial al imaginilor sau prin regizarea desăvârşită a lui Kurosawa. Camera pare să observe micile detalii care scapă privirii omului precum gesturi mărunte ce dezvăluie frământările interioare sau teama personajelor, trecând subtil de la planurile la distanţă la prim-planuri şi gros-planuri în încercarea de a surprinde cât mai mult din intensitatea trăirilor omeneşti ale personajelor.
Combinaţia între real şi fantastic, imaginea de la început şi de la sfârşit a castelului prefăcut în ruine pe acordurile unui cântecel straniu despre caracterul omului, prezenţa duhurilor şi a vedeniilor, imaginea pădurii mişcătoare sau secvenţa morţii sângeroase a lui Washizu creează acţiunii relatate în film o aură de legendă eroică, ce va rămâne privitorului mult timp imprimată în memorie.
stalex
pe 01 Aprilie 2013 16:43
Este vorba despre o adaptare a celebrei povesti shakespeariene Macbeth. Ca si mult mai cunoscutul Ran (adaptare a Regelui Lear), Kumonosu jo e o istorie despre tradare, crima si razbunare. Realizat cu aproape 30 de ani inainte de Ran, cu mijloace tehnice si financiare mult mai reduse, filmul are un farmec cu totul special, dat in primul rand de amestecul de real si fantastic. Cantecul straniu care deschide si inchide povestea, aparitia duhurilor, padurea miscatoare sunt scene care imi vor ramane in memorie, ca si jocul formidabil al lui Toshiro Mifune. Unul din filmele foarte bune ale lui Kurosawa.
Precum reflexia lunii în evantai.
Precum pinii din teatrul Nō.
Filmul aduce în discuţie dorinţa mistuitoare de mărire a omului, care a existat şi va exista întotdeauna în ciuda efemerităţii vieţii omeneşti. Această dorinţă duce la realizarea celor mai mari atrocităţi precum trădarea sau crima, împingându-i pe părinţi împotriva copiilor, pe copii împotriva părinţilor sau pe fraţi să se duşmănească între ei. Cunoscându-şi propriul destin, omul nu mai este stăpân pe propriile acţiuni, omiţând ideea că nu are cum să-şi schimbe destinul, iar ceea ce este predestinat se va întâmpla oricât ar încerca să se opună. Motivaţia se diminuează, iar obsesia cunoaşterii finalului (şi eventual neacceptarea lui) duce la încercări disperate de a schimba ceea ce nu poate fi schimbat. În lupta cu destinul, omul îşi sacrifică propria familie, prietenii sau propria ţară.
Realizat cu mijloace modeste pentru zilele noastre, filmul impresionează prin intensitatea trăirilor personajelor, prin interpretarea excepţională a lui Toshiro Mifune (actor folosit în mod obsesiv de regizorul Kurosawa), prin decorurile medievale reconstituite pe versantul ceţos al muntelui Fuji, prin montajul genial al imaginilor sau prin regizarea desăvârşită a lui Kurosawa. Camera pare să observe micile detalii care scapă privirii omului precum gesturi mărunte ce dezvăluie frământările interioare sau teama personajelor, trecând subtil de la planurile la distanţă la prim-planuri şi gros-planuri în încercarea de a surprinde cât mai mult din intensitatea trăirilor omeneşti ale personajelor.
Combinaţia între real şi fantastic, imaginea de la început şi de la sfârşit a castelului prefăcut în ruine pe acordurile unui cântecel straniu despre caracterul omului, prezenţa duhurilor şi a vedeniilor, imaginea pădurii mişcătoare sau secvenţa morţii sângeroase a lui Washizu creează acţiunii relatate în film o aură de legendă eroică, ce va rămâne privitorului mult timp imprimată în memorie.