Părerea criticului
Lăudat pentru una dintre cele mai bune competiţii din istoria recentă, festivalul de la Berlin calcă strâmb exact cu filmul din închidere. La belle et la bête, în regia lui Christophe Gans şi cu Léa Seydoux şi Vincent Cassel în rolurile principale, îţi lasă senzaţia unui găleţi de efecte CGI deşertate pe marele ecran, mai întâi spre nedumerirea şi apoi spre amuzamentul jurnaliştilor acreditaţi la Berlinală.
Puţine sunt basmele care să se fi bucurat de o mai multă atenţie din partea artelor. După ce Jean Cocteau a regizat o adaptare în 1946, improbabilul cuplu şi-a mai făcut apariţia pe marele ecran, dar şi pe scenele de teatru şi în spectacolele de varietăţi, apogeul recent fiind animaţia Disney care a reuşit să devină prima din istorie nominalizată la Oscarul pentru Cel mai bun film, într-o perioadă când doar cinci producţii primeau, în fiecare an, această recompensă din partea Academiei. Animaţia a mai uimit atunci şi cu nu mai puţin de trei nominalizări diferite la Cel mai bun cântec.
Mulţi au întâmpinat cu bucurie ştirea că basmul lui Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve are parte de o nouă adaptare pentru că elementele fantastice chiar puteau avea mult de câştigat de pe urma noilor tehnologii din domeniul efectelor speciale. Din păcate Gans a fost mai preocupat să-şi acopere fiecare cadru din film cu imagini realizate pe computer, uitând să le conecteze în jurul unei inimi narative care să bată cu putere.
Nucleul poveştii este acelaşi: avem un negustor scăpătat (André Dussollier, lăudat la Berlin pentru Diplomacy, dar şi pentru câştigătorul trofeului Alfred Bauer, Aimer, boire et chanter) care, la drum de iarnă, ajunge într-un misterios palat din ale cărui uimitoare grădini fură un trandafir, unicul lucru cerut de fiica sa favorită, Belle (Léa Seydoux). Gestul atrage atenţia stăpânului domeniului, Bestia (Vincent Cassel), iar o răsturnare de situaţie face ca Belle să devină companioana sa în locul tatălui ei.
În spatele filmului realizat în studiourile Babelsberg din apropierea Berlinului (probabil unicul motiv pentru care producţia a fost selectată în festival) se află importante eforturi de scenografie, costume, machiaj şi efecte speciale, iar unele cadre sunt extrem de reuşite, putând distrage atenţia de la interpretările haotice, replicile teatrale şi reacţiile implauzibile ale personajelor. Conştient că povestea nu are sare şi piper, Gans pierde o mulţime de timp făcând-o pe Belle să se bucure de una singură de secretele şi frumuseţile palatului şi grădinilor, parcă arătându-i cu degetul spectatorului: "Priviţi şi vă minunaţi! Iată de ce a fost în stare echipa mea tehnică!" La sfârşit, când Belle arată că s-a îndrăgostit de Bestie, publicul rămâne uimit pentru că cele două personaje titulare petrec neaşteptat de puţin timp împreună pe ecran, decizie narativă ce distruge orice evoluţie romantică credibilă.
Dacă în animaţia Disney locuitorii din satul lui Belle, stârniţi de pretendentul la mâna frumoasei protagoniste, Gaston, ajung să atace palatul Bestiei, în La belle et la bête scenariul vine cu o intrigă total neverosimilă pentru a sprijini un final grandios, în care întregul domeniu fermecat al Bestiei îi atacă pe invadatori. Este şi momentul când producţia ce a costat 33 de milioane de euro aruncă pe ecran câteva efecte speciale ce par mai mult decât ieftine, făcând publicul să se întrebe dacă un film european, cu un buget oricât de generos, va reuşi vreodată să se ridice la nivelul unui film de la Hollywood din punctul de vedere al efectelor speciale.
Puţine sunt basmele care să se fi bucurat de o mai multă atenţie din partea artelor. După ce Jean Cocteau a regizat o adaptare în 1946, improbabilul cuplu şi-a mai făcut apariţia pe marele ecran, dar şi pe scenele de teatru şi în spectacolele de varietăţi, apogeul recent fiind animaţia Disney care a reuşit să devină prima din istorie nominalizată la Oscarul pentru Cel mai bun film, într-o perioadă când doar cinci producţii primeau, în fiecare an, această recompensă din partea Academiei. Animaţia a mai uimit atunci şi cu nu mai puţin de trei nominalizări diferite la Cel mai bun cântec.
Mulţi au întâmpinat cu bucurie ştirea că basmul lui Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve are parte de o nouă adaptare pentru că elementele fantastice chiar puteau avea mult de câştigat de pe urma noilor tehnologii din domeniul efectelor speciale. Din păcate Gans a fost mai preocupat să-şi acopere fiecare cadru din film cu imagini realizate pe computer, uitând să le conecteze în jurul unei inimi narative care să bată cu putere.
Nucleul poveştii este acelaşi: avem un negustor scăpătat (André Dussollier, lăudat la Berlin pentru Diplomacy, dar şi pentru câştigătorul trofeului Alfred Bauer, Aimer, boire et chanter) care, la drum de iarnă, ajunge într-un misterios palat din ale cărui uimitoare grădini fură un trandafir, unicul lucru cerut de fiica sa favorită, Belle (Léa Seydoux). Gestul atrage atenţia stăpânului domeniului, Bestia (Vincent Cassel), iar o răsturnare de situaţie face ca Belle să devină companioana sa în locul tatălui ei.
În spatele filmului realizat în studiourile Babelsberg din apropierea Berlinului (probabil unicul motiv pentru care producţia a fost selectată în festival) se află importante eforturi de scenografie, costume, machiaj şi efecte speciale, iar unele cadre sunt extrem de reuşite, putând distrage atenţia de la interpretările haotice, replicile teatrale şi reacţiile implauzibile ale personajelor. Conştient că povestea nu are sare şi piper, Gans pierde o mulţime de timp făcând-o pe Belle să se bucure de una singură de secretele şi frumuseţile palatului şi grădinilor, parcă arătându-i cu degetul spectatorului: "Priviţi şi vă minunaţi! Iată de ce a fost în stare echipa mea tehnică!" La sfârşit, când Belle arată că s-a îndrăgostit de Bestie, publicul rămâne uimit pentru că cele două personaje titulare petrec neaşteptat de puţin timp împreună pe ecran, decizie narativă ce distruge orice evoluţie romantică credibilă.
Dacă în animaţia Disney locuitorii din satul lui Belle, stârniţi de pretendentul la mâna frumoasei protagoniste, Gaston, ajung să atace palatul Bestiei, în La belle et la bête scenariul vine cu o intrigă total neverosimilă pentru a sprijini un final grandios, în care întregul domeniu fermecat al Bestiei îi atacă pe invadatori. Este şi momentul când producţia ce a costat 33 de milioane de euro aruncă pe ecran câteva efecte speciale ce par mai mult decât ieftine, făcând publicul să se întrebe dacă un film european, cu un buget oricât de generos, va reuşi vreodată să se ridice la nivelul unui film de la Hollywood din punctul de vedere al efectelor speciale.
