Léa Seydoux este o combinație rară de impertinență, talent și frumusețe. Dacă o vedeți pentru prima dată în „Blue Is the Warmest Colour”, veți spune că e doar o banală actriță de filme erotice. Dacă o vedeți pentru prima dată în „The Beast”, vă veți întreba de ce nu a fost nominalizată la Oscar pentru acest rol. Nu știi niciodată cu ce te vei alege atunci cînd te uiți la un film care să o aibă pe franțuzoaică în distribuție.
Este o poveste despre destin și identitate; despre ororile vieții moderne și despre ce înseamnă să fii om, să fii vulnerabil, să îți asumi riscuri în fața necunoscutului. Sună plictisitor, și uneori este, dar filmul este frumos realizat și jucat impecabil, iar structura sa greoaie funcționează în mare parte în avantajul său. Seydoux este în rolul unei femei melancolice care are o premoniție că ceva teribil o pîndește, gata să o distrugă pe ea și pe cei dragi.
Este un avertisment a ceea ce ne așteaptă dacă vom continua pe calea actuală a mecanizării în numele profitului corporatist. La fel ca Gabrielle (Seydoux), care pune la îndoială meritele de a-și expulza emoțiile, filmul este suspicios față de autoritate și respinge status quo-ul. La fel de bine poate fi și un studiu de caracter emoționant, o poveste de dragoste ciudată sau o satiră hollywoodiană. Scenariul filmului face paralele între catastrofele naturale și fatalitatea întîlnirilor umane, pornind de la germenii ficțiunii, dar bazîndu-se pe evenimente reale: inundațiile din Paris din 1910, cutremurul din Los Angeles din 2014 și crimele săvîrșite de Elliot Rodger marcate de cultura incel.
Montajul stabilește legături care leagă diferitele linii temporale. De asemenea, repetarea anumitor obiecte, a anumitor locuri sau a anumitor concepte funcționează prin urmărirea punctelor de legătură. Repetițiile sînt caracterizate de transformări printr-un procedeu care permite multiplicarea unghiurilor de abordare; acest procedeu contribuie la delimitarea ideilor, dar fără să-l țină pe spectator în brațe și să-l alimenteze cu lingurița, ceea ce este foarte bine. Ambițios, vag, plin de invenție, cît și de confuzie tematică pe alocuri. Din cauza propriilor complexități conceptuale filmul uită să respire, ceea s-ar putea să-i scoată din sală pe cei îmbrăcați în trening.
makomomo
pe 22 Iunie 2024 16:58
Un film plictisitor, o idee tampita, un ghiveci de combinatii de stari si trairi care te ametesc, nicio legatura cu genul SF , un AI vai de el, ce AI de fapt?...pe scurt, timp pierdut, de evitat.Pacat de actrita principala care joaca bine totusi dar filmul e praf.
FilmAddict79
pe 10 Mai 2024 19:02
De ce s-a renuntat oare la lansarea in cinematografele din Romania? Avea premiera pe 10 mai :( Pacat
Este o poveste despre destin și identitate; despre ororile vieții moderne și despre ce înseamnă să fii om, să fii vulnerabil, să îți asumi riscuri în fața necunoscutului. Sună plictisitor, și uneori este, dar filmul este frumos realizat și jucat impecabil, iar structura sa greoaie funcționează în mare parte în avantajul său. Seydoux este în rolul unei femei melancolice care are o premoniție că ceva teribil o pîndește, gata să o distrugă pe ea și pe cei dragi.
Este un avertisment a ceea ce ne așteaptă dacă vom continua pe calea actuală a mecanizării în numele profitului corporatist. La fel ca Gabrielle (Seydoux), care pune la îndoială meritele de a-și expulza emoțiile, filmul este suspicios față de autoritate și respinge status quo-ul. La fel de bine poate fi și un studiu de caracter emoționant, o poveste de dragoste ciudată sau o satiră hollywoodiană. Scenariul filmului face paralele între catastrofele naturale și fatalitatea întîlnirilor umane, pornind de la germenii ficțiunii, dar bazîndu-se pe evenimente reale: inundațiile din Paris din 1910, cutremurul din Los Angeles din 2014 și crimele săvîrșite de Elliot Rodger marcate de cultura incel.
Montajul stabilește legături care leagă diferitele linii temporale. De asemenea, repetarea anumitor obiecte, a anumitor locuri sau a anumitor concepte funcționează prin urmărirea punctelor de legătură. Repetițiile sînt caracterizate de transformări printr-un procedeu care permite multiplicarea unghiurilor de abordare; acest procedeu contribuie la delimitarea ideilor, dar fără să-l țină pe spectator în brațe și să-l alimenteze cu lingurița, ceea ce este foarte bine. Ambițios, vag, plin de invenție, cît și de confuzie tematică pe alocuri. Din cauza propriilor complexități conceptuale filmul uită să respire, ceea s-ar putea să-i scoată din sală pe cei îmbrăcați în trening.