Părerea criticului
În fiecare deceniu, cinema-ul francez a avut câte o "mare doamnă", gata să cucerească cinefilia globală atât prin intensitatea interpretărilor, cât şi prin versatilitate. După Catherine Deneuve, Isabelle Huppert, Juliette Binoche şi Charlotte Gainsbourg urmează Léa Seydoux, care a avut parte de un deceniu absolut extraordinar după ce în 2013 devenea, alături de partenera de cadru Adèle Exarchopoulos şi regizorul Abdellatif Kechiche, laureată cu Palme d'Or pentru incendiarul La vie d'Adèle. În 2023, Seydoux a jucat într-un singur film, Bestia lui Bertrand Bonello, care se poate vedea în premieră naţională la festivalul Transilvania, urmând să intre în cinematografe la o dată pe care o vom anunţa ulterior.
Chiar dacă într-o oarecare măsură prolix şi probabil mult prea abstract pentru o parte a publicului, Bestia/La bête captivează datorită unei sincronizări depline a interpretărilor, a regiei şi a aspectelor tehnice, sincronizare ce reuşeşte să aducă pe ecran ceva extrem de greu de pus în cuvinte. Prin structură, filmul aduce aminte de una dintre cele mai bune ecranizări din toate timpurile, Cloud Atlas: povestea are loc în trei perioade de timp diferite, 2044, 2014 şi 1910, arătând interacţiunile dintre Gabrielle (Seydoux) şi Louis (George MacKay, cu totul memorabil în filmul de război 1917). Cu ajutorul lor, Bertrand Bonello discută ataşant despre teama de a simţi, iubi şi, până la urmă, trăi...
Regizorul nu ezită să atace frontal o temă ce domină de câţiva ani conversaţiile globale: inteligenţa artificială şi ameninţările pe care ea le ridică. În 2044, în scenariul său totul este controlat de inteligenţa artificială, iar oamenii sunt sortiţi celor mai banale activităţi, pentru că emoţiile lor puternice le ştirbesc din eficienţă. Pentru obţinerea unui loc mai bun în societate, este promovată o procedură ce purifică ADN-ul de emoţii şi aici intră în scenă Gabrielle, care, nemulţumită de viaţa ei, este tentată să încerce această procedură. Iată cadrul pe care Bonello îl foloseşte pentru a călători în timp, în vieţile anterioare ale protagonistei, unde Louis este nelipsit.
Este greu să găseşti un film european care să-şi folosească resursele financiare mai bine decât Bestia, de la decorul aseptic din viitor (unde vocea sistemului AI îi aparţine regizorului canadian Xavier Dolan, coproducător al filmului) la costumele elaborate din 1910, unde câteva dintre scene pot fi considerate apogeul creativităţii unui scenograf. Aici, Gabrielle este o pianistă celebră care deţine, împreună cu soţul ei, o fabrică de păpuşi. O vizită a ei la fabrică, însoţită de Louis, oferă câteva dintre cele mai complexe şi spectaculoase cadre pe care o să le vezi anul acesta la cinema.
Nu există nicio bestie în Bestia, ameninţarea titulară fiind mai degrabă acel sentiment difuz şi handicapant, acea reticenţă în a te expune. "Numai cine nu face nu greşeşte", spune o vorbă din bătrâni, rostogolită în acest film între tentaţia de a iubi (cu posibilitatea, chiar probabilitatea să ţi se frângă inima) sau de a retrage în propria carapace, unde te vei simţi confortabil, refuzându-ţi în acelaşi timp şansa de a te bucura de acele sentimente care impulsionează artele încă din zorii umanităţii.
În timpul unei conversaţii la Paris cu Bertrand Bonello, regizorul mi-a spus că dintre toate actriţele pe care le-a întâlnit, Léa Seydoux era singura opţiune, "pentru că este credibilă în toate cele trei ipostaze". Într-adevăr, dacă nu credeai în versatilitatea lui Seydoux, Bestia este mijlocul perfect pentru a te convinge de multitudinea de nuanţe de care această actriţă este în stare. Membră invizibilă a societăţii în 2044, aristocrată în 1910 şi actriţă şomeră în Los Angeles-ul anului 2014, Seydoux e de ajuns să fie pe ecran pentru a te convinge că poate exprima inexprimabilul.
Chiar dacă într-o oarecare măsură prolix şi probabil mult prea abstract pentru o parte a publicului, Bestia/La bête captivează datorită unei sincronizări depline a interpretărilor, a regiei şi a aspectelor tehnice, sincronizare ce reuşeşte să aducă pe ecran ceva extrem de greu de pus în cuvinte. Prin structură, filmul aduce aminte de una dintre cele mai bune ecranizări din toate timpurile, Cloud Atlas: povestea are loc în trei perioade de timp diferite, 2044, 2014 şi 1910, arătând interacţiunile dintre Gabrielle (Seydoux) şi Louis (George MacKay, cu totul memorabil în filmul de război 1917). Cu ajutorul lor, Bertrand Bonello discută ataşant despre teama de a simţi, iubi şi, până la urmă, trăi...
Regizorul nu ezită să atace frontal o temă ce domină de câţiva ani conversaţiile globale: inteligenţa artificială şi ameninţările pe care ea le ridică. În 2044, în scenariul său totul este controlat de inteligenţa artificială, iar oamenii sunt sortiţi celor mai banale activităţi, pentru că emoţiile lor puternice le ştirbesc din eficienţă. Pentru obţinerea unui loc mai bun în societate, este promovată o procedură ce purifică ADN-ul de emoţii şi aici intră în scenă Gabrielle, care, nemulţumită de viaţa ei, este tentată să încerce această procedură. Iată cadrul pe care Bonello îl foloseşte pentru a călători în timp, în vieţile anterioare ale protagonistei, unde Louis este nelipsit.
Este greu să găseşti un film european care să-şi folosească resursele financiare mai bine decât Bestia, de la decorul aseptic din viitor (unde vocea sistemului AI îi aparţine regizorului canadian Xavier Dolan, coproducător al filmului) la costumele elaborate din 1910, unde câteva dintre scene pot fi considerate apogeul creativităţii unui scenograf. Aici, Gabrielle este o pianistă celebră care deţine, împreună cu soţul ei, o fabrică de păpuşi. O vizită a ei la fabrică, însoţită de Louis, oferă câteva dintre cele mai complexe şi spectaculoase cadre pe care o să le vezi anul acesta la cinema.
Nu există nicio bestie în Bestia, ameninţarea titulară fiind mai degrabă acel sentiment difuz şi handicapant, acea reticenţă în a te expune. "Numai cine nu face nu greşeşte", spune o vorbă din bătrâni, rostogolită în acest film între tentaţia de a iubi (cu posibilitatea, chiar probabilitatea să ţi se frângă inima) sau de a retrage în propria carapace, unde te vei simţi confortabil, refuzându-ţi în acelaşi timp şansa de a te bucura de acele sentimente care impulsionează artele încă din zorii umanităţii.
În timpul unei conversaţii la Paris cu Bertrand Bonello, regizorul mi-a spus că dintre toate actriţele pe care le-a întâlnit, Léa Seydoux era singura opţiune, "pentru că este credibilă în toate cele trei ipostaze". Într-adevăr, dacă nu credeai în versatilitatea lui Seydoux, Bestia este mijlocul perfect pentru a te convinge de multitudinea de nuanţe de care această actriţă este în stare. Membră invizibilă a societăţii în 2044, aristocrată în 1910 şi actriţă şomeră în Los Angeles-ul anului 2014, Seydoux e de ajuns să fie pe ecran pentru a te convinge că poate exprima inexprimabilul.
