Părerea criticului
La casa de papel/Fabrica de bani nu este doar cel mai urmărit serial Netflix european, ci cel mai urmărit serial Netflix într-o altă limbă decât engleza. Şi am putea pune pariu că serialul întrece în popularitate cele mai multe producţii americane aflate în portofoliul platformei. Ritmul, tensiunea, întorsăturile de situaţie şi mai ales spiritul de frondă împotriva autorităţii de orice fel au transformat serialul într-un hit global. Iată mai jos de ce ţi-ar plăcea să urmăreşti primele două sezoane ale serialului, un al treilea urmând să fie lansat pe 17 iulie.
"Numele meu este Tokio", ne spune personajul principal (Úrsula Corberó) în primele secunde ale serialului. Numele ei nu este Tokio, dar asta nici nu contează. O anarhistă certată cu legea şi regulile, eroina îşi linge rănile după ce un jaf pus la cale cu iubitul ei se sfârşeşte cu moartea acestuia. Vânată de autorităţi, ea nu poate decât să accepte oferta mai mult decât neaşteptată a Profesorului (Álvaro Morte), aceea de a se alătura unui grup ce plănuieşte să fure mai bine de un miliard de euro.
Contextul jafului şi natura acestei sume exorbitante ("nu vom fura banii nimănui", spune enigmatic Profesorul) nu sunt motivul pentru care Tokio alege să se alăture bandei de proscrişi, dar sunt unul dintre motivele pentru care serialul şi-a găsit atât de repede loc în inima publicului internaţional. Este, până la urmă, povestea unor haiduci moderni, acoperiţi de salopete stacojii, cu feţele protejate de măşti cu faţa lui Salvador Dali şi gata să-şi folosească inteligenţa şi cele mai moderne tehnologii pentru a arăta cu voluptate un deget sistemului.
Povestea creată de Álex Pina arată cât se poate de bine şi are cu ce-şi captiva publicul. Când cei opt bandiţi conduşi de Profesor pătrund înarmaţi până în dinţi în trezoreria Spaniei se dezlănţuie o avalanşă de fire narative care curând se vor întrepătrunde, lăsând loc pentru spectaculoase întorsături de situaţie. Vedem, desigur, ceea ce se întâmplă în monetărie, unde bandiţii aleg nu să fure, ci să printeze mii şi mii de bancnote imposibil de identificat. În acelaşi timp, poliţia reuneşte cât ai clipi din ochi o echipă de intervenţie condusă de Raquel Murillo (Itziar Ituño). O a treia forţă a poveştii o reprezintă zecile de ostatici aflaţi în trezorerie. Unii vor fraterniza cu intruşii, dar alţii sunt gata de orice pentru a le sabota planurile.
Combinaţia acestor trei elemente este mai mult decât volatilă, La casa de papel reuşind să fie unul dintre cele mai imprevizibile seriale de acţiune ale momentului. Poate că nu lipsesc timpii morţi şi nici alegerile dubioase ale scenariştilor, dar interpretările şi chimia excelentă a eroilor certaţi cu legea, modul credibil şi creativ în care Profesorul reuşeşte să se afle încontinuu cu un pas în faţa autorităţilor, ghidându-şi şi uneori chiar salvându-şi din exterior complicii, şi mai ales modul în care, din simpli necunoscuţi, cei opt jefuitori cu pseudonime de oraşe se transformă într-o adevărată echipă nu au cum să-şi lase publicul indiferent.
Tokio, Berlin, Nairobi, Olso, Helsinki, Rio, Denver şi Moscova. La începutul serialului, poate că aceste cuvinte au pentru tine sensul lor de bază, cel al oraşelor cunoscute de pe globul pământesc. Dar sunt toate şansele ca după cele două sezoane ale serialului să te gândeşti la fabulosul Pedro Alonso şi nu la capitala Germaniei atunci când auzi cuvântul Berlin. La imprevizibila, dezlănţuita Úrsula Corberó atunci când auzi Tokio şi la energica Alba Flores atunci când vine vorba de Nairobi. Acţiunile eroilor devin o adevărată frondă împotriva sistemului indiferent la problemele oamenilor de rând, iar palma dată sistemului bancar şi autorităţilor capătă o semnificaţie cu atât mai adâncă prin alăturarea acţiunii cu celebrul cântec "Bella, ciao", imnul partizanilor italieni gata să-şi dea viaţa pentru a nu lăsa fascismul să prindă rădăcini în ţara lor.
Dacă nu eşti deja un fan al serialului şi vrei să-i dai o şansă, sfatul nostru e ca până nu ajungi la zi cu episoadele să nu urmăreşti trailerul pentru sezonul al treilea, aşteptat din 17 iulie. Acesta dezvăluie mult prea multe despre finalul exploziv şi neaşteptat al celui de-al doilea sezon.
"Numele meu este Tokio", ne spune personajul principal (Úrsula Corberó) în primele secunde ale serialului. Numele ei nu este Tokio, dar asta nici nu contează. O anarhistă certată cu legea şi regulile, eroina îşi linge rănile după ce un jaf pus la cale cu iubitul ei se sfârşeşte cu moartea acestuia. Vânată de autorităţi, ea nu poate decât să accepte oferta mai mult decât neaşteptată a Profesorului (Álvaro Morte), aceea de a se alătura unui grup ce plănuieşte să fure mai bine de un miliard de euro.
Contextul jafului şi natura acestei sume exorbitante ("nu vom fura banii nimănui", spune enigmatic Profesorul) nu sunt motivul pentru care Tokio alege să se alăture bandei de proscrişi, dar sunt unul dintre motivele pentru care serialul şi-a găsit atât de repede loc în inima publicului internaţional. Este, până la urmă, povestea unor haiduci moderni, acoperiţi de salopete stacojii, cu feţele protejate de măşti cu faţa lui Salvador Dali şi gata să-şi folosească inteligenţa şi cele mai moderne tehnologii pentru a arăta cu voluptate un deget sistemului.
Povestea creată de Álex Pina arată cât se poate de bine şi are cu ce-şi captiva publicul. Când cei opt bandiţi conduşi de Profesor pătrund înarmaţi până în dinţi în trezoreria Spaniei se dezlănţuie o avalanşă de fire narative care curând se vor întrepătrunde, lăsând loc pentru spectaculoase întorsături de situaţie. Vedem, desigur, ceea ce se întâmplă în monetărie, unde bandiţii aleg nu să fure, ci să printeze mii şi mii de bancnote imposibil de identificat. În acelaşi timp, poliţia reuneşte cât ai clipi din ochi o echipă de intervenţie condusă de Raquel Murillo (Itziar Ituño). O a treia forţă a poveştii o reprezintă zecile de ostatici aflaţi în trezorerie. Unii vor fraterniza cu intruşii, dar alţii sunt gata de orice pentru a le sabota planurile.
Combinaţia acestor trei elemente este mai mult decât volatilă, La casa de papel reuşind să fie unul dintre cele mai imprevizibile seriale de acţiune ale momentului. Poate că nu lipsesc timpii morţi şi nici alegerile dubioase ale scenariştilor, dar interpretările şi chimia excelentă a eroilor certaţi cu legea, modul credibil şi creativ în care Profesorul reuşeşte să se afle încontinuu cu un pas în faţa autorităţilor, ghidându-şi şi uneori chiar salvându-şi din exterior complicii, şi mai ales modul în care, din simpli necunoscuţi, cei opt jefuitori cu pseudonime de oraşe se transformă într-o adevărată echipă nu au cum să-şi lase publicul indiferent.
Tokio, Berlin, Nairobi, Olso, Helsinki, Rio, Denver şi Moscova. La începutul serialului, poate că aceste cuvinte au pentru tine sensul lor de bază, cel al oraşelor cunoscute de pe globul pământesc. Dar sunt toate şansele ca după cele două sezoane ale serialului să te gândeşti la fabulosul Pedro Alonso şi nu la capitala Germaniei atunci când auzi cuvântul Berlin. La imprevizibila, dezlănţuita Úrsula Corberó atunci când auzi Tokio şi la energica Alba Flores atunci când vine vorba de Nairobi. Acţiunile eroilor devin o adevărată frondă împotriva sistemului indiferent la problemele oamenilor de rând, iar palma dată sistemului bancar şi autorităţilor capătă o semnificaţie cu atât mai adâncă prin alăturarea acţiunii cu celebrul cântec "Bella, ciao", imnul partizanilor italieni gata să-şi dea viaţa pentru a nu lăsa fascismul să prindă rădăcini în ţara lor.
Dacă nu eşti deja un fan al serialului şi vrei să-i dai o şansă, sfatul nostru e ca până nu ajungi la zi cu episoadele să nu urmăreşti trailerul pentru sezonul al treilea, aşteptat din 17 iulie. Acesta dezvăluie mult prea multe despre finalul exploziv şi neaşteptat al celui de-al doilea sezon.
