La dernière femme (1976)

Știam deja că Depardieu este capabil, la o adică, să intre fără prea mare efort în rolul unui vomitiv eficient, că-i place să umble cu nasul cînd pe sus, cînd pe jos, cînd pe la mijloc și să se fîțîie de colo pînă colo în suzeta goală, dar aici chiar se întrece pe sine. L-o fi ajutat desigur și Marco Ferreri, al cărui film, ca o muscă alertată de grămăjoara de noroc, bîzîie și se agită obsesiv în jurul singurului lucru care contează cu adevărat pentru autorele lui (adică fapta aceea, ce-o fac bărbatul și femeia), și parcă tinde, însă nu sînt foarte sigur, să critice feminismul. Spun că nu sînt foarte sigur, deoarece, prin felul în care prezintă masculinitatea (Depardieu), filmul enervează la culme (chiar și cînd ar trebui să înduioșeze) și își face singur mari deservicii, începînd să înscrie pentru echipa adversă - pe la jumătate, eu însumi, sătul de una, scîrbit de alta, eram aproape hotărît să mă fac feminist, după care mi-a mai trecut, recunosc, dar orișicît... Problema nu e nici pe departe locul central acordat sexului (un autor pe care-l admir afirmă că "sexul este cea mai mare forță magică a naturii", un combustibil perfect pentru tot felul de excursii supranaturale), nici "lipsa de inhibții", "naturalețea" ori "onestitatea" pe care un cinema pudibond s-ar feri să le servească în farfuria marelui public. Important e cum le înțelegi pe toate acestea - or, Marco Ferreri, din păcate, le înțelege ca un troglodit.

U film bun in care am avut ocazia sa ii vad pe Gerrard Depardieu si pe splendida ornella Muti jucand in full frontal nudity si facand-o foarte natural cum in ziua de azi doar la Anne Hatthaway am mai vazut (e drept ca nu in full frontal nudity) dar aproape la fe de natural.