La dolce vita (1960)

Capodopera absoluta cu o estetica parca cel mai specific felliniana ( împreună cu 8 si 1/2 fireste) impresionează și azi după atâtea revederi. Absolut tulburător finalul alegoric cu vietatea marina moarta? pe plaja și Marcello în genunchi pe nisip zbuciumat între chemarea chelneriței tinere și cea a femeii de la petrecere. Nici acum nu știu dacă Marcello chiar nu auzea și nu intelegea ce gesticula și zicea chelnerita sau mai degrabă NU VROIA SA AUDA SI SA INTELEAGA....

Filmul reprezintă o amestecătură a moravurilor celor care compun lumea bună a societății italiene la acea vreme: distinși actori, ziariști, milionari, un fel de CanCan cu tot cu presă și conținut, puse toate în imagini, nu în scris. Dacă suntem atenți, nici astăzi nimic nu s-a schimbat..cel puțin raportându-ne la România, oricine se culcă cu oricine, beau și se droghează, panaramele sunt tratate ca reginele, iar soțiile sunt tratate ca panaramele, etc. Nu e nici pe departe o capodoperă, mai ales privită astăzi, dar recunosc că scenele prezentate puteau fi povestite doar așa și nu prin cuvinte. Îi văd pe toți extaziați de Sylvia (Anita) și mă gîndesc cu groază că multe note de 10 au fost date din cauza ei. Nu e nici cea mai cea, nici cea mai rea..cred că mai degrabă Mastroiani degajă un aer de mascul alpha și eleganță, fiindu-le superior tuturor care se simt bine în mocirla lor zilnică. 6,5

Relaxant, carnavalesc, un stil aparte. Am avut plăcerea sa vad filmul la sala Horia Bernea de la Muzeul Țăranului Roman. Nu e un film complicat, iți reamintește sa te bucurii de viata, chiar daca derapează în unele momente spre libertinaj. Parca filmului ii place sa se joace cu tine. Asta a fost impresia mea. Destresant și imprevizibil merita văzut. Daca va plac filmele clasice și cele de arta nu veți fi dezamăgiți. De preferat a se vedea la cinema. Vizionare plăcută.

Unde se pot vedea aceste filme ?
Ma intereseaza sa ma abonez la un site contra cost ,unde sa pot vedea filme de cinemateca.Multumesc anticipat celor care-mi vor da o solutie!

O capodopera Felliniana, La dolce vita este un titlu ironic pentru ceea ce ne ofera. O lume a cercurilor inalte din Roma anilor '50 pe cat de stralucitoare si distractiva pare la suprafata, pe atat de goala, superficiala si lipsita de perspective este in interior. Foarte greu de exprimat in cateva cuvinte tot ceea ce ofera si reprezinta acest film plin de simboluri, de teme, de observatii, de cadre minunate si memorabile, de semnaturi proprii regizorului... toate invartite magistral in jurul jurnalistului interpretat excelent de Marcello Mastroiani, personaj ale carui aspiratii mari se vad umbrite de placerea de a gusta din aceasta "la dolce vita".

Trecuse din film o ora si jumatate si inca nu se intimplase nimic semnificativ . Abia cind s-a sinucis Steiner s-a simtit o adiere de dramatism . Filmul este o ZUGRAVEALA fara de sfirsit , fara intriga si fara mesaj . O succesiune de scenete fara vreo legatura intre ele in care accentul este pus pe frenezia regizorala care , insa , nu poate masca cumplita precaritate a scenariului . Doua ore si jumatate ca sa vezi ce ? Decadenta , decadenta si numai decadenta . In realitate am vazut un film documentar si nicidecum unul artistic . Si inca unul plicticos la culme .

Trebuie sâ recunosc că neorealismul nu este curentul meu preferat, având o afinitate mai mare faţă de alte genuri (inclusiv suprarealismul). Aşa se explică faptul că nu am acordat nota maximă unui film considerat de alţii drept capodoperă. Însă au fost părţi din film care m-au interesat, au fost secvenţe (precum cea cu muzica lui Bach), care m-au hipnotizat, au fost momente în care mi s-a părut că văd zugrăvită viaţa în alb-negru, în contraste tulburătoare. M-a surprins înclinarea, de la un moment dat, a eroului către decadenţă, către promiscuitate, având în vedere înclinaţiile de intelectual, ocupaţiile de scriitor şi jurnalist. Dar ”La dolce vita” probabil asta îşi şi propune: să zugrăvească viaţa aşa cum e, cu conflicte, pasiuni, depravare, facil, dar şi cu momente profunde, sensibile, dramatice. Momentele de referire la artă, religie sau probleme existenţiale ar fi putut fi mai bine exploatate, dar, după cum spuneam, nu acesta era scopul filmului şi nici nu s-ar încadra în curentul ales. Un film impresionant totuşi, care şi-a creat pe drept un nume în istoria cinematografiei.

Un film care dincolo de profesionalismul indiscutabil atat al regizorului Federico Fellini, cat si cel al unor actori valorosi si celebri ai sfarsitului anilor '50 si ai inceputului anilor '60 ai secolului XX, din randul carora se distinge in special foarte talentatul si placutul actor Marcello Mastroianni la varsta stralucirii lui tineresti, are o evidenta tenta politica stangista, chiar comunista, in mare parte subiectiva, deoarece in mod PREPONDERENT nedrept tine sa faca un rechizitoriu in MARE PARTE INJUST(desi cu un mic si oarecare sambure de adevar, DAR MULT EXAGERAT CA SI PONDERE) al componentei societatii capitaliste mijlocii si RELATIV superioare italiene, din perioada relativ imediat postbelica a celui de al-2-lea Razboi Mondial, desi este evident in special din punct de vedere al adevarului confirmat istoric al celei de a-2-a jumatati a sec.XX, ca daca EXACT ASA ar fi stat cu adevarat si INTEGRAL lucrurile in cadrul societatii capitaliste avute ("cu greutate") din tarile occidentale, inclusiv din Italia acelei perioade, atunci desigur ca toate societatile (tarile occidentale europene) de dincolo de CORTINA DE FIER ridicata de bolsevicii rusi s-ar fi prabusit financiar-economic ELE si inca foarte repede si nicidecum n-ar fi reusit din contra ca numai la relativ scurt timp dupa dstrugerile generale masive din cel de al-2-lea razboi mondial care au afectat major si toate tarile beligerante ale Europei occidentale, sa ajunga si sa mentina O PROSPERITATE GENERALA FINANCIAR-ECONOMICA DEOSEBIT DE RIDICATA A TUTUROR ACESTOR TARI, in contrast cu MAREA SARACIE si marile lipsuri care au caracterizat FARA EXCEPTIE toate tarile bolsevice de dincoace de CORTINA DE FIER BOLSEVICA, culminand la sfarsitul anilor '80 cu prabusirea FARA ABSOLUT NICIO EXCEPTIE a tuturor regimurilor bolsevice din Europa de est ! Revenind la distributia si buna interpretare actoriceasca din acest film, vreau sa "punctez" in special prezenta in prima treime (poate chiar numai in primele 40-45 de min. ale filmului) a tinerei, deosebit de voluptoasei si atractivei actrite de la vremea respectiva Anita Ekberg, fara a le uita nici pe Yvonne Furneaux, Nadia Gray si Anouk Aimee. In rest, scenariul si actiunea filmului in sine, este evident ca NU ARE NICI UN INCEPUT si NICI UN SFARSIT, absolut tot filmul neavand decat un UNIC, PROFUND EXAGERAT SI MULT TENDENTIOS, DEFORMAT SI EVIDENT ULTRAMALITIOS SCOP POLITIC COMUNISTOID, care prezinta in mod vadit ULTRASUBIECTIV o societate italiana a carui caracteristica TOTAL FALSA ar fi IN MOD IREAL ""PREDOMINENT" si chiar "EXCLUSIV" decadenta, depravata, lipsita de orice principii de moralitate elementara, incluzand chiar si unele scene de o imoralitate nebuneasca, chiar daca lipsesc cu desavarsire scenele explicite ale orgiilor cu continut sexual, caci totusi epoca in care a fost realizat filmul, se caracteriza inca printr-o pudoare cinematografica excesiva. In concluzie, desi recunosc ca fiind de buna calitate atat regia cat si interpretarile actoricesti, datorita continutului asa-zisei "actiuni" mult exagerate si profund tendentios vadit politic comunistoide ale filmului, nu-i pot acorda totusi decat o nota intre 4 si 5 si doar 4 stele.

Un film de nota 10. Ekberg e incredibila, Mastroiani un titan

　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　

Unul din filmele iubite, l-am vazut si revazut , cu Mastroianni in mare forma.Dupa mine e cel mai bun film al lui Fellini.

Periplul jurnalistului italian Marcello Rubini în viaţa de noapte a aristocraţiei italiene din perioada postbelică îi prilejuieşte lui Fellini ocazia de a arăta decadenţa clasei avute, ale cărei petreceri seamănă cu nişte înmormântari fastuoase. Ieşirile sale nocturne par adevărate călătorii în infern, el alăturându-se unui grup de oameni care trăiesc într-o lume inutilă, ruptă de viaţă şi fără ambiţii. Lumea care i se perindă noaptea prin faţa ochilor lui Marcello este o lume aflată într-un proces de descompunere, cu oameni ce duc vieţi deşarte şi îşi sting frica de moarte în orgii interminabile.

Admirator doar al femeilor pe care le consideră o formă de artă, Marcello este un jurnalist ratat, un intelectual incapabil să-şi găsească adevărata vocaţie, un suflet neliniştit aflat într-o căutare de sine permanentă şi fără succes ("Eu doar pierd timpul. Nu menajez nimic niciodată. Odată aveam ambiţie, dar acum cred că pierd tot." i se confesează el prietenului său Steiner). El simte deşertăciunea existenţei, dar nu este capabil să se rupă de ea, deşi şi-o doreşte cu ardoare. Oscilând între pasiunea faţă de literatură şi nevoia de a-şi câştiga existenţa din relatarea bârfelor mondene, Marcello rezonează cu neliniştile amicului său intelectual Steiner, dar nu are tăria de a-i împărtăşi soarta.

Imaginea pisicii de mare moartă din finalul filmului este o metaforă a deşertăciunii existenţiale a unei întregi clase sociale. Animalul marin este mort, dar are ochii deschişi, făcându-i pe privitori să se întrebe dacă este viu sau mort. Privind la acea vietate, Marcello nu sesizează asemănarea sa cu animalul mort, dar care pare viu. Chemarea sa ardentă de către chelneriţa adolescentă Paola (aflată la o mică distanţă, peste un teren mlăştinos) pare că vine de undeva de departe, din lumea celor vii. Dar cuvintele ei sunt risipite de vânt şi înecate în valuri, iar Marcello nu este capabil să le înţeleagă şi se alătură din nou aceluiaşi cortegiu funebru de prieteni.

Filmul este tulburător, derutant şi îşi merită pe drept cuvânt termenul de capodoperă cinematografică. Împărţit în şapte episoade, cu un prolog, un intermezzo şi un epilog, "La dolce vita" este un spectacol bizar şi grotesc cu tendinţe suprarealiste asemănătoare cu cele din filmele lui Luis Buñuel.

"La Dolce Vita", merită în mod clar statutul său ca o capodoperă acest film este plin de calități. Punerea în scenă, cu acest alb-negru pe străzile din Roma și împrejurimile sale care sunt frumoase .F. Fellini a făcut un film mare. Multiplicarea poveștile pe care le folosește pentru a vorbi despre multe lucruri (vise, viata, sexualitate, adulter, jurnalism, burgheze, bocatie .ect

Filmul surprinde degradarea aristocraţiei, dar şi aspecte ale activităţii publicitare şi jurnalistice...

Personajele din La Dolce vita au toate ceva in comun: frica de moarte. Ritmul frenetic in care traiesc provine, parca, dintr-un singur punct: teama ca o data ce te opresti o vei face de tot. Marcello nu poate iesi din hora nebuneasca a petrecerilor, tatal lui nu se poate opri nici macar pentru o zi din vesnicele calatorii, logodnica posesiva face permanent aceleasi lucruri (telefoane, juraminte de dragoste, incriminari). Daca te opresti, par sa creada toti, vei pati precum cerebralul Steiner. Sau precum pestele de pe plaja (e viu, spune un personaj; e mort de trei zile, il contrazice altul). Nimeni nu se poate opri, ne spune Fellini, dar atentie la calea pe care o parcurgi, s-ar putea sa nu fie cea buna. Chemarea misterioasa a fetei din final poate fi interpretata ca un indemn pentru Marcello de a schimba drumul, o solutie de iesire din cercul vicios in care se zbate.

Ma uitam la capodopera felliniana si parca vedeam societatea romaneasca din zilele noastre: mare inclinatie catre superficial, catre distractie fara limite, catre lipsa de responsabilitate. Cam asa se intampla cand potentatii nu stiu ce sa mai faca cu banii care-s mult prea multi la unii si mult prea putini la altii... Admirabila distributie, in frunte cu Marcello Mastroianni. Aparitii insolite: Alain Cuny, cel care peste multi ani avea sa intruchipeze impecabil un batran bancher marsav in "La piovra", si Adriano Celentano, pe atunci foarte tanar si foarte naravas. Obligatoriu de vazut de catre orice cinefil care se respecta!

Probabil cel mai bun rol al lui Mastroianni, jurnalistul care traieste "o viata dulce" in compania vedetelor in jurul carora isi duce existenta, gratie meseriei sale, trecand de la o petrecere la alta, si cautand pe de alta parte, sa dea un sens existentei sale.

viata unui om , prezentata din perspectiva sa , insa cu multe probleme neasteptate pe care nimeni nu se astepta sa le intampine . in afara de naratiune , filmul mai impresioneaza si prin dialog , acesta fiind unul din punctele forte ale peliculei lui Fellini , regizorul aducandu-si partea si la realizarea scenariului . actorii , care mai de care mai impresionanti , in frunte cu imprevizibilul Marcello Mastroianni , care nu mai stie ce vrea de la viata uneori ... daca vrei sa vezi un film care sa iti delecteze ochii , acesta este alegerea ideala .

Un film care nu are cum sa dezamageasca, fiind realizat de marele Fellini.

De mult nu am mai dat nota 10 unui film. Despre La Dolce Vita pot spune doar că m-a urmărit câteva zile bune după ce l-am văzut. De altfel, cam tot ce am văzut până acum regizat de Fellini (I Vitelloni, La strada) a avut un mare impact asupra mea. Vreau să urmăresc mai departe [...]

De mult nu am mai dat nota 10 unui film. Despre La Dolce Vita pot spune doar că m-a urmărit câteva zile bune după ce l-am văzut. De altfel, cam tot ce am văzut până acum regizat de Fellini (I Vitelloni, La strada) a avut un mare impact asupra mea. Vreau să urmăresc mai departe şi celelalte filme după 1960.

Personajul principal, Marcello, întruchipează intelectualul idealist care nu se poate decide între cele două (aş spune trei dacă punem şi femeile în calcul) mari pasiuni ale sale: jurnalismul şi scrisul.
El alunecă prin viaţă, trăieşte numai în prezent, fără să ştie exact ce vrea. Tânjeşte după dragoste dar atunci când este iubit se simte sufocat. Poate din cauză că nu este capabil să răspundă, cine ştie?

Relaţia cu tatăl lui l-a afectat mai mult decât lasă să se vadă. Când era copil a fost tratat cu răceală, nu cunoaşte afecţiunea paternă. Despre mamă nu se spune nimic.

Femeile din viaţa lui Marcello sunt trecătoare ca şi stările lui de spirit. Una este naivă, alta este alintată, una este disperată, alta este uşuratică. În final ajunge să le dispreţuiască pe toate şi să nu mai vadă strop de inocenţă în ochii lor.

Filmul este plin de simboluri. Ce vroia să însemne peştele acela uriaş din final? Ochii lui sunt deschişi dar este mort. Poate e starea spirituală în care se află Marcello.

Anita Ekberg
- senzualitate pura !! ...............si felul cum spune: Marceeeeelooooo...aiai..:X:)) o iau pe ulei deja ! recomand filmul !

Un film fara orizont... una din marile baliverne fara de care nu ai mai putea savura o capodopera. Au si filmele acestea rolul lor... sa scoate in evidenta calitatea celorlalte filme. Un film care cu siguranta ar placea oricarui profesor de Limba si Literatura Romana, dar o mare dezamagire pentru ceilalti.

Desi a facut o multime de roluri exceptionale, Marcello Mastroianni a ramas intiparit in memoria cinefililor cu aceasta fina partitura din La dolce vita. Adesea numit de critici drept cel mai bun film al lui Federico Fellini, La dolce vita este, cu siguranta, punctul de cotitura al carierei legendarului regizor italian, deoarece este bariera care separa opera acestuia facand trecerea de la neorealismul pe care mentorul Roberto Rosselinni i l-a insuflat si expresionismul pe care avea sa il imbratiseze dupa ce isi trateaza depresia citind opera lui Carl Jung, unul dintre promotorii psihanalize.

Probabil cea mai cunoscuta scena din “La dolce vita” este cea a Sylviei (Anita Ekberg) in Fontana di Trevi – se spune ca actrita ar fi afirmat ca ea, prin acea scena, a facut filmul celebru, si nu invers.