La dolce vita (1960)

În La dolce vita viața ne este înfățișată cu obiectivitate, cu părțile sale urâte, cu ororile sale, dar și cu frumusețea sa. Trebuie să învățăm să vedem părțile bune, să vedem frumusețea ascunsă a lucrurilor, așa cum o văd adesea copiii. Salvarea se află în miezul celei mai mari absurdități; în toată această amărăciune a noastră trebuie să găsim și o picătură de miere. Jean-Louis Langier - 1960 (Cahiers du Cinema).

Itinerarul unui ziarist care practică o gazetărie-pistol prin diverse cercuri ale societății italiene, trăind frenetic, fără răgaz pentru reculegere. Între un minut de dragoste și altul de deznădejde, vânează o vedetă americană și explorează un miracol, distras uneori de "măruntele sale probleme personale": tentativa de sinucidere a Emmei sau vizita tatălui căruia îi aruncă în brațe o cocotă. După ce și-a abandonat ambițiile de literat, își îngroapă, treptat, și credința în orice altceva, fie și în efemerul 'dulcei vieți' a aristocrației romane. În final, nu-i mai rămân decât imaginea unui monstru marin și privirea pierdută a unei tinere din lumea celor care încă viețuiesc cu adevărat. Fellini le-a promis producătorilor "o istorie veselă despre distracții", dar le-a livrat-o sub forma unor cumplite coșmaruri, dispariție a unei civilizații jertfite plăcerilor efemer și sarcastica aventură a mitului modern a vedetei. Deși filmul a fost incriminat ca 'imoral' de către Oficiul Catolic, îndărătul exuberanței sale ghicești descărcarea, convulsia subordonată ultimului ritm la modă, nefericirea înăbușită cu distincție. În scurtele lor răgazuri, personajele care nu latră la Lună ca răsfățata vedetă, încearcă, precum Steiner, să evadeze în eternitatea sanscritei sau în liniștea căminului, iar pentru Marcello, alergătura cotidiană echivalează cu doza de morfină. Secv. rapel: Christul plimbat cu elicopterul deasupra Romei, insolenta regizare a 'Miracolului', dialogul prefabricat de la conferința de presă, flirtul cu Sylvia, sindrofia de la Steiner cu deznodământ macabru, orgia finală în palatul unui parvenit și câte altele. (Dictionar universal de filme, 2002)

Conține amănunte despre acțiunea filmului

"La dolce vita" este una dintre cele mai puternice și profunde pelicule regizate de Federico Fellini. Narațiunea prezintă o serie de evenimente din viața unui jurnalist interpretat magistral de Marcello Mastroianni, care își explorează nereușitele profesionale și amoroase, fiind în final o reflecție asupra sensului vieții, ușor de găsit sau dimpotrivă inaccesibil. Acțiunea se desfășoară în Roma anilor '50, unde personajul lui Mastroianni se ocupă cu partea de senzațional a știrilor: vedete de film, viziuni religioase, aristocrația decadentă. Talentul regizoral se manifestă în permanență. Secvența de început este pur și simplu magistrală: un elicopter survolează Roma, deasupra unei statui a lui Iisus, peste ruinele Coloseumului, deasupra unui grup de femei care fac plajă pe marginea unei piscine, deasupra unei catedrale. Înainte ca un singur cuvânt din dialogul bogat să fie rostit, Fellini prezintă deja o lume în care valorile religioase ale Bisericii Catolice, reminescențele păgâne ale vechii Rome, viața contemporană și dificultățile de comunicare și exprimare se îmbină într-un tot dizarmonic și totuși fascinant. Marcello locuiește împreună cu Emma, o femeie care îl iubește și dorește o căsătorie tradițională, dar în același timp este posesivă și acaparatoare, incapabilă de a înțelege căutarea lui pentru sensuri și simboluri într-o existență pe care ea o vede ca bidimensională și clară. Pe parcursul narațiunii Marcello întâlnește și alte personaje feminine fascinante: Anouk Aimee joca rolul unei iubite, frumoasă, Anita Ekberg este o vedetă americană de film, cel puțin la fel de frumoasă și atrăgătoare într-un fel simplu. Marcello se întâlnește și cu o tânără care lucrează la un restaurant aflat lângă plajă, fiind cucerit de simplitatea și naturalețea acestuia. La finalul filmului cei doi se reîntâlnesc pe plajă, separați fizic de valuri, despărțiți emoțional de cinismul său, acum depășit, dar și de inocența pe care ea a reușit să o păstreze.
Fellini conferă și o dimensiune religioasă personajului principal, atunci când Marcello scrie mai multe materiale despre inexplicabilă apariție a Fecioarei Maria, relatată de doi copii. Relația lui Marcello cu tatăl său este prezentată într-o manieră dulce-amăruie. Integrarea sau dimpotrivă respingerea intelectualului în viața mondenă este reprezentată de scenele unei petreceri organizate de unul dintre prietenii ziaristului, Steiner, unde se adună artiști, vedete, poeți, filosofi. Marcello are aici ocazia de a-i ridiculiza pe pretinșii intelectuali, dar petrecerea îi oferă și ocazia unui monolog memorabil.
Ca și Marcello, nici Steiner nu este cu adevărat fericit, deși are o familie iubitoare, bani, succes, prieteni. Cu toate acestea ceva lipsește, ceva nu este așa cum ar trebui să fie, se simte nevoia unei schimbări. Această metaforă cinematografică este specifică pentru epoca în care a fost realizată pelicula. Conflictul Est-Vest, Războiul Rece a cărui prezență se făcea simțită în permanență, amenințarea nerostită a unui pericol nuclear, erau teme abordate atât în existența cotidiană cât și în artă. În final este vorba despre o meditație asupra vieții, artei și iubirii.