Părerea criticului
I-ai putut vedea comedia Verii/Primos în 2011, iar în 2013 Daniel Sánchez Arévalo se întorcea la subiectul nupţial cu Nuntă în ofsaid, de 11 ori nominalizat la premiile Goya din acest an şi unul dintre candidaţii serioşi ai Spaniei pentru o reprezentare la Oscarul pentru Cel mai bun film străin. Regizorul şi scenaristul porneşte de la o premisă extrem de simplă, o nuntă sincronizată cu finala Campionatului Mondial din 2010, cu echipa Spaniei gata să câştige trofeul suprem al competiţiei, pentru a aduce pe ecran umor, energie şi emoţie extrem de bine dozate.
În centrul atenţiei este Efraín (Patrick Criado), cel mai mic dintre cei cinci fraţi ai familiei şi logodnicul Carlei (Arantxa Martí), pe care a cerut-o în căsătorie în şcoala primară. Nimeni nu se aştepta ca finala Campionatului să fie programată în exact ziua nunţii lor, când Spania este pustie şi paralizată de concentrarea întregii populaţii în faţa micilor ecrane. În acest context, depresivul Adán (Antonio de la Torre), autistul Benjamín (Roberto Álamo), voluntarul Caleb (Quim Gutiérrez) şi timidul Daniel (Miquel Fernández) se aruncă plini de aplomb în aventura matrimonială a familiei, în care dezastrul pândeşte la orice pas, iar scandalul îşi va face cunoscută prezenţa cât de curând.
Este greu să găseşti o combinaţie mai potrivită de comedie şi dramă decât cea din Nuntă în ofsaid, căci ai toate şansele să observi cum îţi apar lacrimi în ochi la câteva secunde după ce ai râs în hohote. Sánchez Arévalo îmbină într-un mod extrem de imprevizibil umorul şi emoţia, iar filmul său emană o energie cuceritoare, ajutată de culorile intense aduse pe ecran de directorul de imagine Juan Carlos Gómez, care scaldă totul în lumina unui soare blând, prevestitor de schimbări benefice şi revelaţii vindecătoare.
Ansamblul de actori este perfect ales şi controlat de regizor, prin cadru trecând Quim Gutiérrez, Antonio de la Torre, dar şi Raúl Arévalo, toţi incluşi în distribuţia filmelor anterioare ale regizorului, care dovedeşte din nou că poate reinventa, cu ajutorul unor feţe familiare, subiecte deja explorate.
Dar cea mai importantă achiziţie a filmului şi cu siguranţă unul dintre cele mai bune roluri ale cinema-ului spaniol în 2013 îi aparţine lui Roberto Álamo, în rolul celui de-al doilea frate, Benjamín, care deşi neajutorat şi aparent o greutate pe umerii familiei, se dovedeşte în repetate rânduri nucleul şi punctul de referinţă moral al schimbătoarelor interese din jurul său. Aparenţele şi dezvăluirile imprevizibile devin un mijloc folosit cu mare pricepere de scenariu, căci toţi protagoniştii vor ajunge să se dovedească altfel decât sunt şi să-şi asume, fiecare în felul său, alegeri din trecut.
Într-un interviu dat cu ocazia lansării celui de-al doilea film al său Gordos/Graşii regizorul spunea că cinema-ul său i se pare "terapeutic". Aşa şi este, iar spectatorii ar putea fi încurajaţi să-şi dea seama că uneori soluţiile problemelor de familie sunt mult mai aproape decât par, cu puţină voie bună şi ceva curaj. Un feel-good movie de neratat.
În centrul atenţiei este Efraín (Patrick Criado), cel mai mic dintre cei cinci fraţi ai familiei şi logodnicul Carlei (Arantxa Martí), pe care a cerut-o în căsătorie în şcoala primară. Nimeni nu se aştepta ca finala Campionatului să fie programată în exact ziua nunţii lor, când Spania este pustie şi paralizată de concentrarea întregii populaţii în faţa micilor ecrane. În acest context, depresivul Adán (Antonio de la Torre), autistul Benjamín (Roberto Álamo), voluntarul Caleb (Quim Gutiérrez) şi timidul Daniel (Miquel Fernández) se aruncă plini de aplomb în aventura matrimonială a familiei, în care dezastrul pândeşte la orice pas, iar scandalul îşi va face cunoscută prezenţa cât de curând.
Este greu să găseşti o combinaţie mai potrivită de comedie şi dramă decât cea din Nuntă în ofsaid, căci ai toate şansele să observi cum îţi apar lacrimi în ochi la câteva secunde după ce ai râs în hohote. Sánchez Arévalo îmbină într-un mod extrem de imprevizibil umorul şi emoţia, iar filmul său emană o energie cuceritoare, ajutată de culorile intense aduse pe ecran de directorul de imagine Juan Carlos Gómez, care scaldă totul în lumina unui soare blând, prevestitor de schimbări benefice şi revelaţii vindecătoare.
Ansamblul de actori este perfect ales şi controlat de regizor, prin cadru trecând Quim Gutiérrez, Antonio de la Torre, dar şi Raúl Arévalo, toţi incluşi în distribuţia filmelor anterioare ale regizorului, care dovedeşte din nou că poate reinventa, cu ajutorul unor feţe familiare, subiecte deja explorate.
Dar cea mai importantă achiziţie a filmului şi cu siguranţă unul dintre cele mai bune roluri ale cinema-ului spaniol în 2013 îi aparţine lui Roberto Álamo, în rolul celui de-al doilea frate, Benjamín, care deşi neajutorat şi aparent o greutate pe umerii familiei, se dovedeşte în repetate rânduri nucleul şi punctul de referinţă moral al schimbătoarelor interese din jurul său. Aparenţele şi dezvăluirile imprevizibile devin un mijloc folosit cu mare pricepere de scenariu, căci toţi protagoniştii vor ajunge să se dovedească altfel decât sunt şi să-şi asume, fiecare în felul său, alegeri din trecut.
Într-un interviu dat cu ocazia lansării celui de-al doilea film al său Gordos/Graşii regizorul spunea că cinema-ul său i se pare "terapeutic". Aşa şi este, iar spectatorii ar putea fi încurajaţi să-şi dea seama că uneori soluţiile problemelor de familie sunt mult mai aproape decât par, cu puţină voie bună şi ceva curaj. Un feel-good movie de neratat.
