In Italia primul ministru conteaza mai mult decat presedintele. Au fost de baza la vremea lor Giulio Andreotti si Silvio Berlusconi, acum e in centrul atentiei Giorgia Meloni care conduce in prezent al doilea cel mai longeviv guvern din istoria de optzeci de ani a Republicii Italiene. Dupa ce i-a portretizat cinematografic pe signor Giulio si pe don Silvio, Paolo Sorrentino ne aduce in fata ochilor un preedinte fictiv, Mariano de Santis. Un presedinte cu probleme de toate felurile. Un om ce a ramas vaduv si care mai e si acum teribil de gelos pe sotia care a plecat in urma cu multi ani intr-o lume pe care cu totii o speram a fi mai buna . Un om ce are o relatie complicata cu fiica sa ce i-a ramas alaturi transformandu-se in omul cel mai de incredere al tatalui sau. Si, mai presus de toate, presedintele trebuie sa decida daca semneaza sau nu o lege si doua cereri de gratiere in conditiile in care mandatul sau se apropie de sfarsit.
Inca un film sorrentinian pana in maduva oaselor, Paolo e unul dintre regizorii ai carui stil il recunosti de la o posta, un creator de cinema aparte care pe mine unul reuseste in continuare sa nu ma dezamageasca desi de asta data as fi preferat ca finalul sa fie un pic altfel. Interesant e ca pentru portretizarea lui de Santis Sorrentino a apelat la acelasi actor ca si in cazurile Andreotti si Berlusconi. Ce-i drept e vorba de actorul sau fetis Toni Servillo, lunga colaborare dintre cei doi fiind una dintre cele mai profitabile pentru ambele parti. Nu altfel e si de aceasta data, Servillo castigand cupa Volpi la Venezia pentru interpretarea plina de duiosie si nostalgie a batranului presedinte care isi pregateste cu calm si eleganta iesirea din scena. Iar Sorrentino mai bifeaza un film foarte bun demn de o cariera impresionanta.
boris.vultur
pe 05 Mai 2026 21:58
Un film crepuscular. O capodoperă. Cumul de teme în volute estetice. Finalul? Ca un cosmonaut, el va pluti într-o singurătate asumată, departe de problemele terestre. S-a reproșat filmului lentoarea. Tocmai aici e ideea : frumusețea estetică are nevoie de spații și de timp.
Inca un film sorrentinian pana in maduva oaselor, Paolo e unul dintre regizorii ai carui stil il recunosti de la o posta, un creator de cinema aparte care pe mine unul reuseste in continuare sa nu ma dezamageasca desi de asta data as fi preferat ca finalul sa fie un pic altfel. Interesant e ca pentru portretizarea lui de Santis Sorrentino a apelat la acelasi actor ca si in cazurile Andreotti si Berlusconi. Ce-i drept e vorba de actorul sau fetis Toni Servillo, lunga colaborare dintre cei doi fiind una dintre cele mai profitabile pentru ambele parti. Nu altfel e si de aceasta data, Servillo castigand cupa Volpi la Venezia pentru interpretarea plina de duiosie si nostalgie a batranului presedinte care isi pregateste cu calm si eleganta iesirea din scena. Iar Sorrentino mai bifeaza un film foarte bun demn de o cariera impresionanta.