La môme (2007)

Un film excelent ce ne prezintă povestea sfâșietoare dar si impresionanta a unei voci de aur,muzica excepțională iar Marion Cotillard a jucat-o impecabil pe Edith Piaf,fiind pe merite recompensată cu toate premiile posibile(Oscar,Bafta,Glob de aur,Cesar etc),probabil printre cele mai bune interpretări din toate timpurile,obligatoriu de vazut pentru orice cinefil!

Pentru mine rămâne cel mai frumos film biografic. O interpretare a rolului superbă. O viață de artist tulburătoare.

Un film biografic tulburător, bine regizat, scris, jucat...Oscarul s-a dus la Marion Cotillard la categoria Cea mai bună actriță a anului...

Am vazut filmul cu lacrimile in gat. Viata lui Edith Piaf si imensul ei talent nu au cum sa te lase indiferent. Vocea si melodiile ei fac ca timpul sa stea in loc si sa uiti de orice altceva in afara de ce se creeaza emotional intre tine si aceasta nespus de talentata cantareata, intre sufletul tau si ceea ce versurile cantecelor ei trezesc in tine.

Degetele mele sunt pe tastatura laptop-ului, insa cuvintele poposesc des deoarece filmul este coplesitor, iar ochii mei sunt in lacrimi.

Filmul este pentru toti cei care iubesc poezia, arta adevarata, talentul, forta. Este pentru toti cei care o iubesc pe Edith Piaf, dar si pentru cei care au vazut-o pentru prima oara, in acest film pentru ca vazand-o pe Marion Cotillard, poti spune ca ai vazut-o pe Edith Piaf, interpretarea actritei fiind magnifica.

In prezenta geniului, cuvintele pier, ramanand doar emotie si bucurie, bucuria de a o putea asculta si de a o putea admira pe aceasta cantareata, pe Edith Piaf.

Probabil că acest film merită undeva între 9 și 10, dar pe mine nu m-a impresionat foarte mult. De aceea i-am acordat doar nota 8.

Edith Piaf, una dintre cele mai mari si indragite cantarete internationale, ramasa nemuritoare, ne este prezentata si interpretata cu fina acuratete de actrita Marion Cotillard.

　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　

Poate cea mai mare cântăreaţă a Franţei, interpretată poate de cea mai mare actriţă a Franţei. Cel puţin în prezent, probabil este cea mai talentată actriţă franceză. Foarte bun filmul. Recomand.

Actrita nota 10, filmul nota 6. Deci votez filmul cu 6

Ce bucurie să vezi pe Marion Cotillard (deja strălucitoare) in rolul de cantareata Edith Piaf,,, Este o bucurie (și uneori chiar trist), pentru a vedea că acest ultim ciclu de viață în fața ochilor noștri. Desigur, așa cum se povestește viața sa, el face un film cu o latură foarte întunecată, dar asta e ceea ce face farmecul acestui film care are deja o frumusete vizuala uimitoare.
recomand

O dramă absolut magnifică, un film (biografic) despre artă şi artişti, suferinţă şi culmi ale succesului, agonie şi extaz, tragedie şi iubire (nu întâmplător, Edith Piaf a crezut atât de mult în iubire, chiar dacă incredibila sa viaţă a fost marcată de mai multe tragedii). Îndrăznesc să spun că un astfel de film era greu de făcut, iar regizorul Olivier Dahan a câştigat pariul, intercalând extraordinar scene din viaţa lui Edith-fetiţă cu cele de la maturitate şi bătrâneţe, lăsând cântecul să ”vorbească” exact atunci când este nevoie, prezentând atât inocenţa, cât şi revolta şi decăderea artistului - într-un cuvânt, făcând un film ”viu”, spunând o poveste aparte. Marion Cotillard face un rol mare. Obligatoriu de văzut.

Marion Cotillard s-a nascut special pentru acest rol......Filmul este o capodopera.....Edith Piaf, un inger cazut, a carui unica dovada de dumnezeire....este vocea.

Desi am dezvoltat capacitatea de a privi oarecum detasat filmele,nu cred ca ma voi mai incumeta sa-l vad pe acesta a doua oara.Fara sa pot explica de ce,filmul asta m-a intristat grozav.Cred ca este deopotriva' vina' lui Edith Piaf si a extraordinarei Marion Cotillard,

Inpresionanta poveste de viata.Nu-mi placea Edith pana nu am vazut acest film.

Un film foarte reusit,o tema sensibila,o actrita frumoasa si talentata,as putea spune extrem de talentata pentru naturaletea de care a dat doavada,jucand un rol greu.

Nu cred ca nici Edith Piaf insusi nu egala interpretarea desavarsita oferita de Marion Cotillard.

Rolul i s-a potrivit ca o manusa! Ea face tot filmul si merita toate aplauzele!

Nici nu stiu cu ce sa incep... filmul, sau Marion Cotillard. Incep cu ea. In momentul in care o femeie de 31 de ani cat avea in mometul filmarilor reuseste sa redea cu atata naturalete si veridicitate evolutia comportamentala a unei femei de la 20 de ani pana la 47 de ani putem spune ca vorbim de o actrita foarte talentata, probabil in primele 100 de actrite din lume. In momentul in care o femeie cu gratia si rafinamentul lui Marion reuseste sa reproduca comportamentul necizelat si pe alocuri grobian al lui Edith Piaf deja vorbim de primele 5 actrite ale lumii. Cel putin pentru mine Marion Cotillard isi imparte primul loc cu Meryl Streep in ceea ce priveste naturaletea in interpretarea rolurilor.

Acum sa revenim la film. Niciodata un film artistic nu va fi unul spectaculos si usor de urmarit pentru cei ce urmaresc filmele pentru a se relaxa intr-o duminica ploioasa. Si cu siguranta La vie en rose/ La mome este un film artistic deoarece prezinta o ipoteza in care o fetita pasata pe rand de la mama la bunica, de la bunica la tata, de la tata la cealalta bunica si pe urma inapoi la tata. Crescuta de curtezanele dintr-un orasel rau famat, Edith Giovanna Gassion ajunge sa descopere din intamplare ca are o voce de o rezonanta angelica. Incepand de jos, din crasme si ajungand pe culmile gloriei pariziene, tanara Edith este harazita de o soarta dificila. Stilul de viata pe care il abordeaza va face ca la doar cei 47 de ani ai sai, sa arate ca o femeie de 70 de ani. Acelasi stil de viata va face ca la doar 47 de ani, Franta sa isi piarda cea mai mare artista pe care a avut-o vreodata. Mi-a placut extrem de mult melodia pe care a ales-o regizorul in incheierea filmului "Je ne regrete rien" si ma bucur ca inaintea mortii Edith Piaf nu a regretat nimic din ceea ce a facut in viata.

Cei mai multi dintre romani habar nu au cine e Edith Piaf, ce a facut sau ce a cantat. Eu le stiam pe toate astea insa nu aveam nici cea mai mica cunostinta de mediul din care a pornit si nici ca a avut o viata atat de tumultuoasa care sa dea nastere mai multor filme biografice. Acum le-am aflat si pot sa spun ca La vie en rose este un film educativ, acelasi gen de film pe care il astept si din partea romanilor.. poate pentru Georghe Zamfir... cine stie.

Ce ar fi oare daca regizorii din Romania s ar gandi sa faca un film despre Maria Tanase, care ar fi aproape la fel cu acesta? Cred ca ar fi ceva superb!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Falsa ispită a păcatului - La Môme / La Vie en Rose

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
februarie 2007

În faţa încă unei biografii a lui Edith Piaf, după câte s-au scris, filmat şi pus în scenă, nu poţi să nu te întrebi: de ce? Nu cu reavoinţă, nu neapărat cu scepticism - ci cu interes sincer: ce anume ar mai putea spune, nou şi important, un alt film despre viaţa tumultuoasă, abisală, întinsă pe toată scara dintre bolgiile «bas fonds»-urilor din Belleville şi Olimpul gloriei mondiale, a binecuvântatei posesoare al unuia dintre cele mai divine talente muzicale din câte le-a dăruit Dumnezeu oamenilor?

Ei bine... tocmai am răspuns la întrebare! Recitiţi rândurile de mai sus.

Filmul lui Olivier Dahan, scris de el însuşi împreună cu Isabelle Sobelman, îşi propune din start o cheie nouă de abordare a acestui celebru material biografic - exact pe coordonatele explicitate anterior. Viziunea lui Dahan, compusă nu cronologic, ci urmărind "dramaturgia afectivă" a povestirii, cuprinde în primul rând relaţia dintre extremele vieţii lui Edith Piaf, sinteza lor aparent imposibilă şi, mai cu seamă, raza de divinitate care străbate permanent destinul marii artiste, pornind chiar de la miracolele care, în copilărie, au făcut-o să se vindece inexplicabil de conjunctivită - şi, ulterior... surzenie! Deşi neabordată în film, nu ne poate scăpa atenţiei paralela cu un alt mare geniu al muzicii, pe care Marea Tăcere l-a învăluit în ultima parte a vieţii.

Aşadar, avem o cântăreaţă de cârciumă (Clotilde Courau), decăzută în alcoolism şi cântat pe stradă (filmul sugerează discret o voce splendidă, dar distrusă de băutură, urlete şi neîngrijire), şi un contorsionist de circ doar cu un pas mai răsărit (Jean-Paul Rouve), cerşindu-şi şi el subzistenţa prin stat într-un picior la colţul străzii. Fiica lor neglijată ajunge să crească la bunica ei, o notorie cuplărai-mutter din Normandia - adică în plin bordel! Ca şi cum nici atâta n-ar fi fost de ajuns, bolile îi răpesc şi auzul, şi vederea. De ce anume ar mai putea fi nevoie, ca s-o arunce în haznaua unui destin finalizat la groapa comună, sub o lopată de var nestins? Sau - de ce ar fi nevoie pentru a răsturna radical această soartă? De o rugăciune rostită din adâncul sufletului pur al unei fetiţe, spre Sfânta Tereza.

Minunea se produce, dar este totuşi cu efect întârziat: deşi complet vindecată, copila rămâne deocamdată în acelaşi rău famat Belleville, unde vârsta de douăzeci de ani o găseşte sub înfăţişarea unei tinere urâte, beţive, pierdute printre legături promiscue şi vânzându-şi vocea prin crâşme şi pe trotuare, ca odinioară maică-sa - care acum cerşeşte la propriu, chiar de la fiica ei, ceea ce prilejuieşte alte înjurături ca la uşa cortului. În acest context survine fatidica întâlnire cu Louis Leplée (Gérard Depardieu, într-un inspirat cameo) - al doilea brânci înainte pe calea mântuirii. Şi, în sfârşit, după alţi câţiva ani de urcuş chinuit, cultivat vocea, exersat, practicat, repetat şi muncit ca o sclavă, Edith Giovanna Gassion, aka La Môme Piaf, devine EDITH PIAF, cea ajunsă în panteonul nemuririi.

Şi totuşi...
Straniul destin al artistei nu se dezminte nici un moment. Perioada de glorie şi fericire e scurtă, urmată rapid de o bătrâneţe prematură, marcată de decrepitudine, boli şi toxicomanie, în care prăbuşirile fizice ale cântăreţei, în faţa publicului, devin loc comun. Nimeni nu pare surprins când Edith Piaf părăseşte această lume, în 1963, la vârsta de patruzeci şi opt de ani mergând pe o sută.

Scenariul lui Dahan şi Sobelman se structurează pe abordarea concomitentă a acestor trei etape (mizer - sublim - degenerat), urmărite combinat, într-o dislocare cronologică foarte elaborată şi meticulos compusă. În ultima vreme, construcţiile de acest gen au ajuns să fie exploatate abuziv până la epuizare, rezultatele fiind de obicei fie banale, fie complet confuze. Nu la fel stau lucrurile cu scenariul de faţă. Pe Dahan nu-l interesează nici să relateze încă o dată o poveste arhicunoscută, nici să jongleze cu timpii narativi doar ca să facă pe originalul. Trama lui urmăreşte - şi reuşeşte - să analizeze coordonatele unui destin. În prima parte a filmului, alternează cu regularitate momentele din ultimii ani de viaţă cu cele din copilărie; mijlocul urmăreşte, previzibil, apogeul carierei artistei, iar finalul revine la dialogul dintre sfârşit şi început, jalonat acum de alte episoade, esenţiale (ca de pildă, referirea la fiica tinerei Edith, făcută din flori cu un amant de faubourg şi moartă de meningită - incident care, după cum sugerează includerea sa în acest fragment concluziv al filmului, avea să marcheze toată viaţa neconsolatei mame, în ciuda pojghiţei de cinism şi frivolitate, iar mai târziu succes şi triumf, care avea să-i asigure supravieţuirea).

Remarcabil este, de asemenea, faptul că acest story non-narativ recurge şi la un mod extrem de economic şi sugestiv al construirii secvenţelor. Majoritatea acestora sunt scurte, eliptice, organizate strict în jurul câte unui element definitoriu din viaţa cântăreţei, adeseori doar sugerat - de exemplu, morfinomania dintre maturitate şi prematura senectute e transmisă doar prin două imagini scurte: trusa medicală cu seringi, şi schimbul de replici, laconic, precis şi la obiect, cu medicul american. Se insistă relativ mai mult pe relaţia amoroasă cu boxerul Marcel Cerdan (Jean-Pierre Martins), marea dragoste a vieţii ei, în schimb portretele celor doi soţi - dintre care al doilea, Théo Sarapo, a îngrijit-o devotat până la moarte - sunt abia schiţate. Una dintre cele mai reuşite secvenţe, articulată chiar ca un fel de pivot central al filmului, este cea a morţii lui Marcel - un exemplu de îmbinare armonioasă a realului cu imaginarul, de construire a tensiunii prin mici şocuri relaţionale cu celelalte personaje, totul sudat cu un foarte lung cadru din mână care străbate circular imensul apartament, pe urmele eroinei, de două ori, pentru ca în final explozia ei de durere, altfel pândită de riscul unui melodramatism nedrept de ieftin, să se suprapună exact peste atingerea masei critice.

Aceeaşi inventivitate şi abilitate regizorală se fac simţite şi în stilul (sau, mai bine zis, stilurile) lui Dahan de a filma diverse alte medii şi situaţii, care de care mai felurite. Casa de toleranţă se insinuează ca un labirint de tenebre unsuroase prin care plutesc parţiale nudităţi plictisite (sugerând neliniştitor impactul pe care trebuie să-l fi avut asupra personalităţii viitoarei artiste care a copilărit în braţele prostituatelor). Localurile unde se desfăşoară atât de mult din viaţa cântăreţei acoperă toată gama de la bombe pline de fum şi urlete până la restaurante cu lumânări pe mese, filmate mobil, substanţial, "tactil" aproape. Interioarele şi exterioarele casei unde Edith îşi va aştepta şi întâmpina moartea se compun din câte o încăpere filmată fix, mohorât, sau cât un colţ de grădină prin care silueta ei inuman cocârjată se prelinge spre câte un şezlong. Sau, aproape de final, ca un preludiu al seninei treceri spre nemurire, plaja unde o reporteriţă simpatică şi modernă îi ia ultimul interviu, iar prim-planurile o izolează pe eroină ca retrasă într-o altă sferă, a beatitudinii şi împăcării cu sine.

... Împăcare cu sine, într-adevăr - căci concluzia vieţii lui Edith Piaf a fost, cum bine ştim, celebrul hit Je ne regrette rien. Spaţiul acordat acestui cântec de lebădă e economic şi dens, începând cu vizita compozitorului care-l oferă, spre entuziasmul prompt al actriţei ce-şi regăseşte în piesă toată viaţa şi renaşte, parcă, pentru o ultimă meteorică trecere prin faţa adoratorilor - filmată, de asemenea, fără suprapuneri pleonastice, à la videoclip, peste piesă, ci mai degrabă ca un corolar al întregii ei vieţi, inclusiv momentul morţii (o discretă stingere, pe pernă, în acordurile finale ale melodiei).

Numai că, evident, dincolo de viziunea atât de inteligentă şi creatoare a lui Olivier Dahan, care cu acest film de impune ca un cineast de mare talent şi profesionalism, rolul decisiv pentru finalizarea portretului îi revine lui Marion Cotillard, o actriţă care fără să semene fizic cu Piaf decât la un nivel foarte subtil, aproape imperceptibil la prima vedere, reuşeşte ca la vârsta de treizeci şi unu de ani să acopere metamorfoza eroinei de la douăzeci la patruzeci şi şapte. Categoric, maeştrii de machiaj şi coafură Didier Lavergne şi Jan Archibald au reuşit un adevărat tur de forţă, reconstituind o fizionomie din capul locului unică şi stranie, iar în plus marcată, pe parcursul a douăzeci şi şapte de ani, de trei măşti total diferite. Însă marele merit rămâne evident cel al actriţei, capabilă să extragă esenţa personalităţii lui Piaf, aşa cum au imortalizat-o materialele filmate, rolurile jucate în câteva filme, interviurile şi, evident, interpretările live, s-o combine cu resorturile absconse ale acestei personalităţi aflată tot timpul sub semnul unicităţii şi al paradoxului psihologic, şi în sfârşit s-o transpună în imagini cu tot ceea ce a însemnat ea în materie de spectaculos, uman, angelic, sublim, grotesc, dur, sensibil şi... divin, în sens sacru şi artistic. Rareori am mai observat o asemenea capacitate de a transmite vibraţia durerii de dincolo de privirea tâmpă a tinerei cu ochii cât farfuriile, modestia şi nesiguranţa de sine dinapoia zâmbetelor vesel-autoritare ale vedetei în culmea gloriei (mai ales în meticuloasa reconstituire a întâlnirii cu Marlene Dietrich - Caroline Sihol), arderea vulcanică a artistei care nu poate trăi fără să cânte, luptându-se să ajungă iar în faţa microfonului unde va leşina din nou după două versuri, sau răsfăţul copilăresc al femeii îmbătrânite prea de timpuriu, care după ce s-a născut sub un felinar de stradă (cum spune legenda), a gravitat prin sferele gloriei şi a trăit într-un stil pentru care arhiepiscopul de Paris avea să-i refuze înmormântarea creştinească, acum se pregăteşte pentru întâlnirea cu Dumnezeu şi... nu regretă nimic.

Iar dacă revenim pentru o ultimă oară la întrebarea cu care am demarat această analiză, cred că putem da şi răspunsul final: La Môme, aka La Vie en rose, arată din nou că artiştii sunt îngerii lui Dumnezeu pe Pământ - chiar dacă, de multe ori, ne iau ochii cu ispita falsă a păcatului.

2 martie, 2006, 06:00-07:34
Bucureşti, România

Dupa ce vezi un astfel de film nu poti sa ramai indiferent. Este un film, care dupa vizionarea lui, ramane acolo undeva.
Mie in general imi plac filmele biografice, insa aceasta are ceva special.
Vorba lui Menuet, La vie en rose nu cauta sa seduca, sa demonstreze ceva, vrea doar sa relateze o poveste, fara exagerari, fara dramatisme. Si tocmai asta il face nemaipomenit.
Si pe mine m-a lasat fara cuvinte Marion Cotillard....Nu am vazut-o pana acum in prea multe filme.Am descoperit-o in Jeux d'enfants, descoperit pur si simplu din intamplare (un film care categoric nu trebuie ratat), dupa care am revazut-o in A good year, un alt film care mi s-a parut de-adreptul incantator, a urmat Big Fish si Inception. In toate a jucat excelent, insa in La vie en rose a pus capac. Si am fost foarte bucuroasa cand am aflat ca a luat Oscarul pentru el.
Nota 10+ pt Marion!

da...da... marrion cotillard e fantastica... depaseste orice asteptari... ii da viata lui edith piaf...in plus imi place reactia ei de la decernarea premilor Oscar...cata sensibilitate si emotie

un film impecabil cu o marion cotillard pur si simplu geniala, transpusa perfect in pielea lui edith!! merita vazut!

Atat de putine pareri si totusi atat de multe voturi.

9 pentru ca ne face sa ne dam seama cum era viata unui artist in acea vreme :D

http://subiectiva.blogspot.com
Pentru Edith Piaf (cea mai mare cantareata data lumii de Franta), viata nu a fost deloc roza, chiar as putea spune dupa ce am vazut filmul si am mai citit cate ceva, ca a fost mai mult un infern, prin care a trecut doar ajutata de extraordinara sa voce si cantecele scrise pt. ea.
Acest film din 2007, reuseste sa fie un tribut binemeritat de marea artista. Regizorul si scenaristul filmului: Olivier Dahan, reuseste sa urmareasca cu fidelitate viata si drama traita de cantareata. Interpretarea rolului principal i-a fost incredintata unei mari actrite: Marion Cotillard.
Intrata perfect in rolul Piaf, beneficiind de 2 maestrii ai machiajului: Didier Lavergne si Jan Archibald, Marion incanta si face partas spectatorul la toate momentele fericite sau nu ale vietii tumultoase dusa de "Vrabiuta Piaf"
De data aceasta Academia americana de film, nu a mai avut ce face, a inghitit in sec si ia oferit un Oscar lui Marion (pentru cea mai buna actrita) si altul pentru machiaj.
La vie en rose este un reusit film biografic, facut in memoria celebrei Edith Piaf, un omagiu adus de francezi celei care in ultimii ani ai scurtei sale vieti(a murit la 47 de ani), canta din tot sufletul si toata inima: Non, je ne regrette rien

prestatia lui marion cotillard este de domeniul suprarealismului. nu-mi explic

nu-mi vine sa cred k e vorba d aceeashi actritza din `Jeux d'enfants` :O o transformare colosala...chiar merita laude Marion Cotillard.. filmul in shimb nu mi-a placut...chiar nu mi se pare o capodopera dupa cum spun altzii :-j doar prestatzia actritzei m-a facut sa nu adorm :)

prestatia lui Marion Cotillard magnifica, filmul mai putin bun. dar pe total filmul scoate cam tot ce se poate din acest subiect si nu cred ca ar trebui judecat dupa parerile unor oameni care au avut niste asteptari mai mai mari , de ordinul spectaculosului.

Ma asteptam la mult mai mult de la acest film,mai ales dupa atatea pareri,poate nu e genul meu,dar nu vad ce e asa extraordinar

as vrea sa stiu ce-i lipseste acestui film.poate n-ar trebui facute ecranizari dupa biografii tumultoase.imi pare rau sa zic (cu toti anii crescuti avec la mome si cu toata aderenta la marion cotillard) dar a iesit ieftin si pare traficat.nu mai mult decat altele si se mentine suportabil dar parca ne forteaza tot timpul sa credem ca de mica(oprimata si fugara) piaf etait piaf si nimic mai mult, parca o tinea din paroxism in nihilism doar fiindca ,e adevarat, era teatrala si afectata,doar ca ei ii ieseau pe cand cei care au facut filmul par sa stie doar atat si tot permuteaza astea 2 3 stari.

Um film extraordinar !

un film care te urmareste o vreme, atat pentru dramaticul intens al povestii lui, cat mai ales pentru interpretarea lui uluitoare, facuta cu un firesc aproape neverosimil. pentru cine se astepta la un film impresionant prin mitizarea personajului Edith Piaf, ca o ofranda adusa acesteia, filmul este o surpriza, iar pentru cine astepta asta, o dezamagire. el nu este decat o fotografie foarte reusita a aspectelor importante ale vietii si creatiei lui E.Piaf. este un film serios, care nu isi propune sa seduca, dar, poate si prin asta, reuseste categoric sa o faca.

excelent! In sfarsit un film biografic pe masura lui Edith Piaf!