Părerea criticului
«La Princesse de Montpensier» - Zamă lungă şi sătută...
...ca acu' douăzeci-treizeci de ani
Dacă Bertrand Tavernier ştia ce să aleagă din scurta povestire a lui Madame de La Fayette (împreună cu bateria sa de colaboratori, formată din François-Olivier Rousseau şi Jean Cosmos - parcă anume ca să demonstreze că unde-s scenarişti mulţi, rămâne textul original cu buricul netăiat, ba poate şi cu încă vreo trei în plus!), am fi avut toate şansele să ne alegem cu un film de epocă tuşant şi cuceritor, măcar pe două-trei dintre multiplele direcţii posibile: atmosfera din Franţa Caterinei de Medicis, conflictul interconfesional dintre papistaşi şi hughenoţi, moravurile, tradiţiile şi cutumele aristocratice, codul onoarei şi măiestria spadasinilor, plus inevitabilul evantai romantic deschis în jurul tinerei doamne măritată printr-un aranjament între nobilele case şi de care se îndrăgosteşte tot ce mişcă-n Hexagon. Din păcate, Tavernier s-a lăcomit la toate, reuşind ca din povestioara originală să scoată o peliculă lungă cât o zi de post (două ore şi-un sfert, piei drace!) în care nu se întâmplă decât mereu, mereu şi mereu aceleaşi lucruri, complicând inutil şi stufos o poveste care încăpea bine într-un format normal şi pe o structură narativă mult mai economică. De obicei, asemenea ambiţii ţin de ale tinereţii valuri, când vrem musai să zicem totul dintr-un singur tur de manivelă, dar se pare că nici senectutea nu-i scutită, dacă ne amintim că anul trecut Tavernier s-a lăbărţat la fel de redundant cu înduioşător de ridicolul "In the Electric Mist". Din fericire, aici nu s-a mai îmburdat printre fantome şi impresiuni ale trecutului, preferând realitatea frustă a Renaşterii franceze provinciale. Ca atare, «La Princesse de Montpensier» nu e lipsit de secvenţe meticulos documentate şi foarte interesante din perspectiva zilelor noastre (aş pune pe primul plan acea incredibilă noapte a nunţii "cu martori", în care taţii-socri joacă şah în camera de alături cu uşa deschisă, aşteptând deznodământul, iar suita doamnelor de onoare pândeşte chiţăitul deflorării ca să le prezinte triumfal trofeul sângelui; sau contrastul izbitor între pudibonderia de conivenţă şi desfrâul de substanţă; sau nepăsarea cu care stăpânii îşi etalează nuditatea pe sub nasul supuşilor, în mod reflex reduşi astfel la un statut de semiexistenţă; şi multe altele).
Din păcate, acest exotism retro se sleieşte curând, şi ne vedem reduşi la osânda de a urmări pe îndelete evoluţia unei eroine insuficient conturate, cu o "personalitate puternică" de un schematism dezarmant, o "frumuseţe răpitoare" care mare lucru nu rezolvă, şi beneficiind de interpretarea nu tocmai rea, dar în orice caz simplistă şi superficială, a lui Mélanie Thierry. Gravitează prin jurul ei, în primul rând dar nu cel dintâi, soţul legiuit (adică Grégoire Leprince-Ringuet, interpretând un papagal gelos remarcabil de veridic) apoi mentorul şi adoratorul neputincios (Lambert Wilson, la fel de bun ca-n «Des hommes et des dieux», dar cu handicapul unui personaj liniar, menit doar să ducă trena şi să moară convenţional în vâltoarea actului III), celebrul Duce de Guise (Gaspard Ulliel, şters - nu că-n "Hannibal Rising" ar fi fost mai breaz), un Duce de Anjou corect (Raphaël Personnaz, nu lipsit de umor), sau o Caterină de Medicis pitorească în apariţia ei de tip cameo (Evelina Meghnagi, stăpânind bine cele mai sumare mijloace interpretative). O mai mare concentrare şi atenţie acordată lucrului cu această garnitură de actori nu lipsiţi de potenţial ar fi constituit la rândul ei o nouă şansă, dar Tavernier nu reuşeşte să evite nici el păcatul atâtor cineaşti bătrâni care-şi închipuie că ce mergea în tinereţea lor e valabil şi acum - aşa că presară prin film secvenţe de luptă pe cât de inutile, pe-atât de lungite, parcă anume ca să vedem că dueliştii fac ţaca-paca din spade şi nimic mai mult, că ostaşii se bat în doru' lelii, filmaţi cam ca-n "Burebista" lui Vitanidis, şi că fatidica Noapte a Sfântului Bartolomeu seamănă bucăţică-ruptă cu cele trei cadre şi-un sfert ale aşa-zisei rebeliuni legionare din "Revanşa" lui Nicolaescu.
În acest context, se dezechilibrează până şi imaginea de o admirabilă frumuseţe a lui Bruno de Kyezer - care, cu aportul scenografiei de un realism meticulos şi extrem de convingător (Lionel Callari şi Annabel Leroy), trebuie să suporte reducţia la statutul unei demonstraţii de virtuozitate în sine, în mod inevitabil lungită până la saţietate. De obicei, mă lupt până-n pânzele albe pentru integralitatea copiilor de difuzare - dar în cazul de faţă sunt nevoit să remarc că dacă orice distribuitor se încumetă să bage foarfeca şi să extirpe aşa, ca la vreo două-trei sferturi de ceas din peliculă (nici nu-i nevoie să se uite, poate tăia chiar şi la nimereală), nu va fi decât un câştig pentru toată lumea - începând cu spectatorii şi terminând cu Tavernier.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14 aprilie, 2011, 15:00-16:14
Bucureşti, România
...ca acu' douăzeci-treizeci de ani
Dacă Bertrand Tavernier ştia ce să aleagă din scurta povestire a lui Madame de La Fayette (împreună cu bateria sa de colaboratori, formată din François-Olivier Rousseau şi Jean Cosmos - parcă anume ca să demonstreze că unde-s scenarişti mulţi, rămâne textul original cu buricul netăiat, ba poate şi cu încă vreo trei în plus!), am fi avut toate şansele să ne alegem cu un film de epocă tuşant şi cuceritor, măcar pe două-trei dintre multiplele direcţii posibile: atmosfera din Franţa Caterinei de Medicis, conflictul interconfesional dintre papistaşi şi hughenoţi, moravurile, tradiţiile şi cutumele aristocratice, codul onoarei şi măiestria spadasinilor, plus inevitabilul evantai romantic deschis în jurul tinerei doamne măritată printr-un aranjament între nobilele case şi de care se îndrăgosteşte tot ce mişcă-n Hexagon. Din păcate, Tavernier s-a lăcomit la toate, reuşind ca din povestioara originală să scoată o peliculă lungă cât o zi de post (două ore şi-un sfert, piei drace!) în care nu se întâmplă decât mereu, mereu şi mereu aceleaşi lucruri, complicând inutil şi stufos o poveste care încăpea bine într-un format normal şi pe o structură narativă mult mai economică. De obicei, asemenea ambiţii ţin de ale tinereţii valuri, când vrem musai să zicem totul dintr-un singur tur de manivelă, dar se pare că nici senectutea nu-i scutită, dacă ne amintim că anul trecut Tavernier s-a lăbărţat la fel de redundant cu înduioşător de ridicolul "In the Electric Mist". Din fericire, aici nu s-a mai îmburdat printre fantome şi impresiuni ale trecutului, preferând realitatea frustă a Renaşterii franceze provinciale. Ca atare, «La Princesse de Montpensier» nu e lipsit de secvenţe meticulos documentate şi foarte interesante din perspectiva zilelor noastre (aş pune pe primul plan acea incredibilă noapte a nunţii "cu martori", în care taţii-socri joacă şah în camera de alături cu uşa deschisă, aşteptând deznodământul, iar suita doamnelor de onoare pândeşte chiţăitul deflorării ca să le prezinte triumfal trofeul sângelui; sau contrastul izbitor între pudibonderia de conivenţă şi desfrâul de substanţă; sau nepăsarea cu care stăpânii îşi etalează nuditatea pe sub nasul supuşilor, în mod reflex reduşi astfel la un statut de semiexistenţă; şi multe altele).
Din păcate, acest exotism retro se sleieşte curând, şi ne vedem reduşi la osânda de a urmări pe îndelete evoluţia unei eroine insuficient conturate, cu o "personalitate puternică" de un schematism dezarmant, o "frumuseţe răpitoare" care mare lucru nu rezolvă, şi beneficiind de interpretarea nu tocmai rea, dar în orice caz simplistă şi superficială, a lui Mélanie Thierry. Gravitează prin jurul ei, în primul rând dar nu cel dintâi, soţul legiuit (adică Grégoire Leprince-Ringuet, interpretând un papagal gelos remarcabil de veridic) apoi mentorul şi adoratorul neputincios (Lambert Wilson, la fel de bun ca-n «Des hommes et des dieux», dar cu handicapul unui personaj liniar, menit doar să ducă trena şi să moară convenţional în vâltoarea actului III), celebrul Duce de Guise (Gaspard Ulliel, şters - nu că-n "Hannibal Rising" ar fi fost mai breaz), un Duce de Anjou corect (Raphaël Personnaz, nu lipsit de umor), sau o Caterină de Medicis pitorească în apariţia ei de tip cameo (Evelina Meghnagi, stăpânind bine cele mai sumare mijloace interpretative). O mai mare concentrare şi atenţie acordată lucrului cu această garnitură de actori nu lipsiţi de potenţial ar fi constituit la rândul ei o nouă şansă, dar Tavernier nu reuşeşte să evite nici el păcatul atâtor cineaşti bătrâni care-şi închipuie că ce mergea în tinereţea lor e valabil şi acum - aşa că presară prin film secvenţe de luptă pe cât de inutile, pe-atât de lungite, parcă anume ca să vedem că dueliştii fac ţaca-paca din spade şi nimic mai mult, că ostaşii se bat în doru' lelii, filmaţi cam ca-n "Burebista" lui Vitanidis, şi că fatidica Noapte a Sfântului Bartolomeu seamănă bucăţică-ruptă cu cele trei cadre şi-un sfert ale aşa-zisei rebeliuni legionare din "Revanşa" lui Nicolaescu.
În acest context, se dezechilibrează până şi imaginea de o admirabilă frumuseţe a lui Bruno de Kyezer - care, cu aportul scenografiei de un realism meticulos şi extrem de convingător (Lionel Callari şi Annabel Leroy), trebuie să suporte reducţia la statutul unei demonstraţii de virtuozitate în sine, în mod inevitabil lungită până la saţietate. De obicei, mă lupt până-n pânzele albe pentru integralitatea copiilor de difuzare - dar în cazul de faţă sunt nevoit să remarc că dacă orice distribuitor se încumetă să bage foarfeca şi să extirpe aşa, ca la vreo două-trei sferturi de ceas din peliculă (nici nu-i nevoie să se uite, poate tăia chiar şi la nimereală), nu va fi decât un câştig pentru toată lumea - începând cu spectatorii şi terminând cu Tavernier.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14 aprilie, 2011, 15:00-16:14
Bucureşti, România
