La promesse (1996)

Belgienii frati Dardenne sunt, fara putinta de tagada, autorii unui cinema social de cea mai buna calitate. Pe la noi, din pacate, cinema-ul lor nu intereseaza deloc publicul larg si cea mai buna dovada e faptul ca, in urma cu niste ani, am vizionat SINGUR IN SALA la cinematograful bucurestean Europa din Calea Mosilor remarcabilul “L’enfant”, film aureolat cu Palme d’Or la festivalul de la Cannes. De atunci incoace mai vazusem inca trei filme ale celor doi frati, toate aparute pe ecrane dupa 2010, si nu fusesem niciodata dezamagit. N-am fost nici de asta data, dupa vizionarea unuia dintre primele lor filme, acest impresionant “La promesse” care a avut premiera cu trei ani inainte de “Rosetta”, filmul care i-a consacrat international definitiv pe cei doi cineasti. In centrul cinema-ului fratilor Dardenne sta omul obisnuit cu nenumaratele lui probleme, omul care incearca sa supravietuiasca intr-o societate cruda, cinica si de cele mai multe ori neinduratoare, intr-o lume cu prea multi oameni si prea putina umanitate. A trecut aproape un sfert de veac de la premiera “La promesse” si problemele radiografiate in acest film sunt la fel de actuale: intoleranta fata de celalalt, dorinta permanenta de inavutire chiar daca uneori e nevoie sa calci pe cadavre, tendinta de a profita de absolut orice indiferent de suferinta provocata celuilalt si, mai presus de toate, marea problema a emigrantilor, a celor plecati in cautarea unei vieti cat de cat decente, viata pe care la ei acasa nu si-o pot permite.

E greu de crezut ca un pusti se poate transforma in mare binefacator al unei femei africane cu bebe in dotare.

Un film belgian cam plictisitor care trateaza problema imigrantilor.