E un film foarte bun, cu un scenariu original, bine jucat.Realizat in 1939., inainte de razboi.e usor de inteles de ce nu.l-au vrut.
Kuba
pe 04 Mai 2023 15:13
Bine realizat, dar plictisitor. Viaţa de parazit a unor persoane bogate, niște exploatatori fără scrupule.
stefan_alex_ciobanu
pe 02 Septembrie 2022 22:52
La Regle Du Jeu (1939, reg Jean Renoir) se numără printre ultimele filme înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Filmul îl văd mai mult ironic decât satiric, prezentând o serată mondenă a unor persoane dintr-o clasă superioară a societății din acele timpuri. Dramele lor sentimentale sunt lipsite de profunzimea analitică de după război, fiind dominate în schimb de niște atitudini idealiste și filosofice greu de înțeles în zilele noastre. Cu un comportament copilăros (chiar dacă unul dintre personaje realizează brusc că nu mai este cazul să se comporte așa, fără însă a și împlini gândul) personajele par prinse într-o joacă de-a petrecerea, de-a iubirea, de-a prietenia, de-a zborul. Nici măcar evenimentele tragice în care se văd prinși nu îi trezesc, comportându-se în continuare ca niște visători, fără ca acest lucru să îi facă antipatici. Servitorii sunt niște extensii ale stăpânilor, ajutându-i să se îmbrace, să mănânce sau să le asculte senini supărările. Ei roiesc neobosit și intervin eficient fără a li se dea ordine, iar stăpâni sunt destul de calzi și de darnici cu ei.
Luis Buñuel în El ángel exterminador – 1962 sau Marco Ferreri în La Grande bouffe – 1973 se vor folosi de împrejurări asemănătoare (o petrecere de o noapte care scapă raționalului și anumitor reguli sociale) pentru a satiriza aspru aceste înclinații. Totuși, petrecerea lui Renoir pare un vis, cu scene candide scăldate într-o atmosferă permanent comică (replicile sunt șugubețe, spuse pe un ton distrat). Micile scene de comedie bufă vin perfect în punctul culminant al filmului și nu durează mult, dispărând de unde au apărut pe nesimțite, adică în spatele replicilor despre care am vorbit.
Robert, marchizul La Chesnaye, este pasionat de micile jucării muzicale, mecanice, pe care le colecționează. Chiar și pentru 1939 ele erau retrograde, văzute ca un capriciu burghez. André Jurieu este pilot de avion și tocmai ce reușise un zbor peste Atlantic de 23 de ore. Nu este cu nimic mai copilăros decât Robert, zborul cu avionul fiind pentru el o joacă de copil, doar norocul făcând să nu se prăbușească în ocean. Amândoi iubesc platonic aceeași femeie, o străină ajunsă în Paris prin jocul sorții. Parcă le este și frică să își ia în serios rolul de iubit, chiar dacă Robert își luase deja rolul de soț fără a-și consuma căsnicia cu Christine.
Filmul accelerează acțiunea când Danse Macabre (Camille Saint-Saëns), interpretată alert la pian, într-un tempo bulevardier, se potrivește cu scenele bufe culminând cu uciderea accidentală a lui André Jurieu și ascunderea tacită a ,,greșeli’’ de către toți participanții, de parcă totul ar fi făcut parte dintr-o piesă de teatru.
Catalogat ca imoral la vremea respectivă, filmul și-a câștigat publicul prin aerul de poveste care curge fără efort, prin sentimentul de vis, prin delicatețea personajelor construite (nu există personaje antipatice), prin savoarea replicilor.
alali
pe 12 Septembrie 2019 13:05
Conduci linistit pe partea stanga a carosabilului si te apropii de un sens giratoriu la care ai vrea sa faci tot stanga. Tai scurt intersectia si iti continui drumul fara sa trebuiasca sa dai ocol intregului oval de asfalt. Pare nebunie curata pentru orice conducator auto din lumea asta, si totusi acesta e un caz real ce se petrece pe orice drum din Regatul Unit unde apare aceasta situatie de trafic. Reguli ce par aberante cam peste tot in lume, se utilizeaza fara prea mari probleme prin locuri izolate, chiar si de soferii de pe continent ce stirct tranziteaza aceasta tara. Aceleasi auspicii derutante in intelegerea majoritatii par sa guverneaze si viata boema a burgheziei, fie ea franceza in cazul de fata, dar un numai.
Renoir, atunci cand a realizat ceea ce ulterior avea sa fe omni- recunoscut de lumea filmului ca fiind “opera perfecta”, a dorit sa imortalizeze pe pelicula, cutumele greu de inteles ale acestei clase sociale suspuse. Viata insasi se desfasoara altfel acoolo si pare total impenetrabila din exterior. Cel putin la nivelul unei logici elementare, fireasca pentru majoritatea dintre noi. Absurdul, asa cum este el unanim perceput de “cei obisnuiti”, adica marea masa a poporului, merge pana intr-acolo incat la scena ce se petrece in culisele spectacolului improvizat de gazdele domeniului folosit ca locatie a vanatorii, Christine, (Nora Gregor), desi pleaca la brat cu pretendentul la pozitia de amant, nu este ea cea oprita si constransa sa inceteze intreaga sarada; ci barbatul acesteia, victima ce ajunge sa fie imobilizata si astfel oprita din incercarea de a-si apara matrimoniul. Iar el, asa cum cere si regula, se supune.
O respectare a standardelor normal-comune ale cavalerismului si ale moralitatii, nu este trecuta cu vederea de catre masinistul intregului spectacol ci este pedepsit la modul cel mai drastic, vezi destinul pilotului-erou al acestei istorisiri.
Importanta proiectului pus la cale pe cheltuiala proprie de catre autorul descendent direct din ramura genealogica a marelui pictor, (introducatorul in pictura atat a privirii celui obisnuit sa inteleaga familia ca un complex angrenaj functionabil cat si a ochiului format in a intelege stilul ori aparitiile publico-vestimentare ale modelelor contemporane folosite), este data de momentul in care respectivele tabieturi se imortalizeaza. In plin proces de emancipare si modernizare, (exista o scena sublima in film unde pianul canta singur iar pianista se simte inutila), respectiva clasa sociala se lasa coplesita de frivolitate si indecenta. Un renegat devenit criminal cu sange rece va fi repus in functie lasand impresia primirii unei recompense pentru fapta sa.
Controversele starnite de aceasta ecranizare un se opresc doar asupra unor fapte abominabile sau, ingaduitor zis, reprobabile. Adulterul ori minciuna incep sa para banalitati daca e sa le punem in contrapartida cu crima, nici ea o chestiune de o gravitate peste care sa nu se poata trece. Inutilitatea unui individ parazitar, un intrus asa cum Renoir s-a considerat in permanenta, ne este prezentata prin aparitia pe ecran chiar a regizorului insusi. Un infiltrat in propria-i poveste si un actor sub acoperire, iar prin acoperirei nu fac referire stirct la imbracarea pielii de urs, ci mai degraba la rolul in care intra, cel al lui Octav, un personaj ce oscileaza intre clase, confidentul tuturor si cu siguranta, necesarul amic al actorilor ce isi interpreteaza propriile vieti, mintind, inseland toate asteptarile si conventiile ori pozand pentru imagine.
In ciuda stilului de narare “frank”, definitie venita direct de la sursa, nimic din ceea ce vedem pe ecran nu e si ceea ce pare in realitate. Pornind de la conflictul initial, o proasta interpretare a preocuparii si grijii Christinei fata de Andre, (Roland Toutain), un prieten ce pleaca intr-o calatorie primejdioasa din cauza acestei neintelegeri, se ajunge la recompensarea unui ucigas cu sange rece. Tot “frank”-a e si imaginea camerei ce ofera cea mai buna perspectiva privitorului. Nu ne simtim deloc ca niste invadatori ai unor vieti private, asta tinand cont ca toata actiunea se desfasoara intr-o resedinta privata, intimitatea fiind deci un drept al personajelor. Aici totul ni se ofera din plin, fara jumatati de masura, detalii lipsa din linia narativa ori mistere provenite din eludarile unor elemente ce s-ar fi putut dovedi edificatoare. Unde mai pui ca 90-95% din cadre, (estimare la ochi ca nu am stat sa masor cu sublerul), sunt cadre perfecte – referire stricta la secventele ce contin actiune. Pe toate cele trei zone componente ale imaginii, apar repartizate personaje, avandu-se grija ca atunci cand necesitatea o cere, nici unul sa nu ramana neanimat. Avem personajul din prim-plan, apoi pe cel din planul-de-mijloc si bineinteles un altul in fundal. E o adevarata placere sa urmaresti rocadele realizate de acestea atunci cand altul preia naratiunea, iar cel ce fusese protagonistul de pana atunci, trece in locul ramas vacant. Secventele sunt lungi, asa cum ii si sta bine unui indragostit de camera mobila cum e Renoir, iar detaliile sunt din abundenta. Intra si acest capitol tot la categoria franchetei din exprimare. Si cum nu se abuzeaza de taieturi, putem spune ca raportat la anul de fabricatie, 1939, cursivitatea si montajul fluent ofera filmului un caracter futurist ce si in contemporaneitate respecta regulile moderne si place ochiului.
Concluzie: La Regle du Jeu, filmul marilor neintelegeri, cel ce va trasa “regulile” cinemaului modern, exceleaza prin gradul de ipocrizie pe care il aduce pe ecran. Satira isi proclama cu glas puternic dragostea fata de situatie incat Renoir sau Octav, exact acelasi lucru, intreaba retoric si isi si raspunde fara ezitare: “Si eu nu o iubesc? Ba o iubesc intr-atat incat ma gandesc sa fug cu voi!”. A inova, a progresa se dovedesc a fi cerinte ale timpurilor actuale, tot mai actuale, tot mai necesare si o impunere ramasa poate chiar incepand cu acest film. Nota 8,10!
Bibi_TM
pe 26 Mai 2013 07:25
În ciuda faptului ca acum este considerat de catre istorici ca fiind unul dintre cele mai bune filme facute vreodata, in 1939 acest film aproape ca a fost dat uitarii. Susținând că a facut rău pentru moralul țării (din cauza războiului iminent), guvernul francez a interzis filmul la o lună după lansarea sa inițială. Când Germania a preluat Franța în anul următor, a fost interzis de către nazisti, acestia arzand toate negativele descoperite. Apoi, avioanele aliate au distrus accidental si negativele originale, filmul fiind considerat a fi pierdut. În 1956, adepții regizorului Jean Renoir care intre timp a fost expulzat din tara, au cautat si găsit componente ale filmului împrăștiate în toată Franța pentru a reconstitui pelicula.
cosmin742000
pe 13 Mai 2012 09:09
Un film regizat ireprosabil , jucat excelent , cu un scenariu impecabil , dar care , cel putin pentru mine are un subiect plictisitor :viata burgheziei fara nicio grija , parca desprinsa din romanele lui Henry James
Luis Buñuel în El ángel exterminador – 1962 sau Marco Ferreri în La Grande bouffe – 1973 se vor folosi de împrejurări asemănătoare (o petrecere de o noapte care scapă raționalului și anumitor reguli sociale) pentru a satiriza aspru aceste înclinații. Totuși, petrecerea lui Renoir pare un vis, cu scene candide scăldate într-o atmosferă permanent comică (replicile sunt șugubețe, spuse pe un ton distrat). Micile scene de comedie bufă vin perfect în punctul culminant al filmului și nu durează mult, dispărând de unde au apărut pe nesimțite, adică în spatele replicilor despre care am vorbit.
Robert, marchizul La Chesnaye, este pasionat de micile jucării muzicale, mecanice, pe care le colecționează. Chiar și pentru 1939 ele erau retrograde, văzute ca un capriciu burghez. André Jurieu este pilot de avion și tocmai ce reușise un zbor peste Atlantic de 23 de ore. Nu este cu nimic mai copilăros decât Robert, zborul cu avionul fiind pentru el o joacă de copil, doar norocul făcând să nu se prăbușească în ocean. Amândoi iubesc platonic aceeași femeie, o străină ajunsă în Paris prin jocul sorții. Parcă le este și frică să își ia în serios rolul de iubit, chiar dacă Robert își luase deja rolul de soț fără a-și consuma căsnicia cu Christine.
Filmul accelerează acțiunea când Danse Macabre (Camille Saint-Saëns), interpretată alert la pian, într-un tempo bulevardier, se potrivește cu scenele bufe culminând cu uciderea accidentală a lui André Jurieu și ascunderea tacită a ,,greșeli’’ de către toți participanții, de parcă totul ar fi făcut parte dintr-o piesă de teatru.
Catalogat ca imoral la vremea respectivă, filmul și-a câștigat publicul prin aerul de poveste care curge fără efort, prin sentimentul de vis, prin delicatețea personajelor construite (nu există personaje antipatice), prin savoarea replicilor.
Renoir, atunci cand a realizat ceea ce ulterior avea sa fe omni- recunoscut de lumea filmului ca fiind “opera perfecta”, a dorit sa imortalizeze pe pelicula, cutumele greu de inteles ale acestei clase sociale suspuse. Viata insasi se desfasoara altfel acoolo si pare total impenetrabila din exterior. Cel putin la nivelul unei logici elementare, fireasca pentru majoritatea dintre noi. Absurdul, asa cum este el unanim perceput de “cei obisnuiti”, adica marea masa a poporului, merge pana intr-acolo incat la scena ce se petrece in culisele spectacolului improvizat de gazdele domeniului folosit ca locatie a vanatorii, Christine, (Nora Gregor), desi pleaca la brat cu pretendentul la pozitia de amant, nu este ea cea oprita si constransa sa inceteze intreaga sarada; ci barbatul acesteia, victima ce ajunge sa fie imobilizata si astfel oprita din incercarea de a-si apara matrimoniul. Iar el, asa cum cere si regula, se supune.
O respectare a standardelor normal-comune ale cavalerismului si ale moralitatii, nu este trecuta cu vederea de catre masinistul intregului spectacol ci este pedepsit la modul cel mai drastic, vezi destinul pilotului-erou al acestei istorisiri.
Importanta proiectului pus la cale pe cheltuiala proprie de catre autorul descendent direct din ramura genealogica a marelui pictor, (introducatorul in pictura atat a privirii celui obisnuit sa inteleaga familia ca un complex angrenaj functionabil cat si a ochiului format in a intelege stilul ori aparitiile publico-vestimentare ale modelelor contemporane folosite), este data de momentul in care respectivele tabieturi se imortalizeaza. In plin proces de emancipare si modernizare, (exista o scena sublima in film unde pianul canta singur iar pianista se simte inutila), respectiva clasa sociala se lasa coplesita de frivolitate si indecenta. Un renegat devenit criminal cu sange rece va fi repus in functie lasand impresia primirii unei recompense pentru fapta sa.
Controversele starnite de aceasta ecranizare un se opresc doar asupra unor fapte abominabile sau, ingaduitor zis, reprobabile. Adulterul ori minciuna incep sa para banalitati daca e sa le punem in contrapartida cu crima, nici ea o chestiune de o gravitate peste care sa nu se poata trece. Inutilitatea unui individ parazitar, un intrus asa cum Renoir s-a considerat in permanenta, ne este prezentata prin aparitia pe ecran chiar a regizorului insusi. Un infiltrat in propria-i poveste si un actor sub acoperire, iar prin acoperirei nu fac referire stirct la imbracarea pielii de urs, ci mai degraba la rolul in care intra, cel al lui Octav, un personaj ce oscileaza intre clase, confidentul tuturor si cu siguranta, necesarul amic al actorilor ce isi interpreteaza propriile vieti, mintind, inseland toate asteptarile si conventiile ori pozand pentru imagine.
In ciuda stilului de narare “frank”, definitie venita direct de la sursa, nimic din ceea ce vedem pe ecran nu e si ceea ce pare in realitate. Pornind de la conflictul initial, o proasta interpretare a preocuparii si grijii Christinei fata de Andre, (Roland Toutain), un prieten ce pleaca intr-o calatorie primejdioasa din cauza acestei neintelegeri, se ajunge la recompensarea unui ucigas cu sange rece. Tot “frank”-a e si imaginea camerei ce ofera cea mai buna perspectiva privitorului. Nu ne simtim deloc ca niste invadatori ai unor vieti private, asta tinand cont ca toata actiunea se desfasoara intr-o resedinta privata, intimitatea fiind deci un drept al personajelor. Aici totul ni se ofera din plin, fara jumatati de masura, detalii lipsa din linia narativa ori mistere provenite din eludarile unor elemente ce s-ar fi putut dovedi edificatoare. Unde mai pui ca 90-95% din cadre, (estimare la ochi ca nu am stat sa masor cu sublerul), sunt cadre perfecte – referire stricta la secventele ce contin actiune. Pe toate cele trei zone componente ale imaginii, apar repartizate personaje, avandu-se grija ca atunci cand necesitatea o cere, nici unul sa nu ramana neanimat. Avem personajul din prim-plan, apoi pe cel din planul-de-mijloc si bineinteles un altul in fundal. E o adevarata placere sa urmaresti rocadele realizate de acestea atunci cand altul preia naratiunea, iar cel ce fusese protagonistul de pana atunci, trece in locul ramas vacant. Secventele sunt lungi, asa cum ii si sta bine unui indragostit de camera mobila cum e Renoir, iar detaliile sunt din abundenta. Intra si acest capitol tot la categoria franchetei din exprimare. Si cum nu se abuzeaza de taieturi, putem spune ca raportat la anul de fabricatie, 1939, cursivitatea si montajul fluent ofera filmului un caracter futurist ce si in contemporaneitate respecta regulile moderne si place ochiului.
Concluzie: La Regle du Jeu, filmul marilor neintelegeri, cel ce va trasa “regulile” cinemaului modern, exceleaza prin gradul de ipocrizie pe care il aduce pe ecran. Satira isi proclama cu glas puternic dragostea fata de situatie incat Renoir sau Octav, exact acelasi lucru, intreaba retoric si isi si raspunde fara ezitare: “Si eu nu o iubesc? Ba o iubesc intr-atat incat ma gandesc sa fug cu voi!”. A inova, a progresa se dovedesc a fi cerinte ale timpurilor actuale, tot mai actuale, tot mai necesare si o impunere ramasa poate chiar incepand cu acest film. Nota 8,10!