Părerea criticului
La Snagov este un portret al clasei politice, una pe care o știm atât din presă cât și din cinematograful de după Revoluție (ba chiar și din cinematograful din perioada comunistă, atunci când îi demoniza pe politicienii interbelici – ca, de exemplu, Departe de Tipperary din 1973).
Filmul, ce pedalează pe aceleași clișee ale politicienilor corupți, care „pun țara la cale” acoperind infracțiuni, dând mită și apelând la rețeaua lor de relații securistice, nu aduce – totuși - nimic nou.
Personajele – candidatul politic grobian (de altfel, cel mai antipatic dintre toate personajele), patronul de ziar slugarnic dar viclean, fantele cu păr alb, intelectualul corupt care justifică cu vorbe frumoase mizeriile politice ale celorlalți, sunt cu toți o galerie de caricaturi îngroșate și dezvoltate unidimensional ale clasei politice. Sunt figuri politice fără vreo apartanență – care nici nu era necesară, de altfel. Nevestele, la fel de vulgare și infidele, completează grosolănia morală a soților: episoadele de infidelitate ale lor se văd pe tot parcursul filmului.
Un tânăr apărut episodic, cu o educație contemporană, din lumea „influencerilor”, este„specialistul în campanii electorale”, suficient de curat ca să aibă principii de tipul „spunem numai adevărul” dar nu face parte nici el decât dintr-o rețetă în care singurul său rol este să creeze o antiteză cu gașca de bătrâni fără scrupule.
Scenele cu personajele (alb-negru) alternează cu scenele filmate pe stradă (color) în care alegătorii (oameni modești care par dintr-un oraș de provincie) spun cu simplitate ce așteptări au de la clasa politică. Sigur, mesajul e clar și simplu – clasa politică îl înșală cu asiduitate pe cetățeanul de rând, însă acest lucru îl știm cu siguranță de câteva decenii.
Filmul nu spune ceva neadevărat, însă păcatul lui e că o face schematic, grosier, fără nuanțe.
Filmul, ce pedalează pe aceleași clișee ale politicienilor corupți, care „pun țara la cale” acoperind infracțiuni, dând mită și apelând la rețeaua lor de relații securistice, nu aduce – totuși - nimic nou.
Personajele – candidatul politic grobian (de altfel, cel mai antipatic dintre toate personajele), patronul de ziar slugarnic dar viclean, fantele cu păr alb, intelectualul corupt care justifică cu vorbe frumoase mizeriile politice ale celorlalți, sunt cu toți o galerie de caricaturi îngroșate și dezvoltate unidimensional ale clasei politice. Sunt figuri politice fără vreo apartanență – care nici nu era necesară, de altfel. Nevestele, la fel de vulgare și infidele, completează grosolănia morală a soților: episoadele de infidelitate ale lor se văd pe tot parcursul filmului.
Un tânăr apărut episodic, cu o educație contemporană, din lumea „influencerilor”, este„specialistul în campanii electorale”, suficient de curat ca să aibă principii de tipul „spunem numai adevărul” dar nu face parte nici el decât dintr-o rețetă în care singurul său rol este să creeze o antiteză cu gașca de bătrâni fără scrupule.
Scenele cu personajele (alb-negru) alternează cu scenele filmate pe stradă (color) în care alegătorii (oameni modești care par dintr-un oraș de provincie) spun cu simplitate ce așteptări au de la clasa politică. Sigur, mesajul e clar și simplu – clasa politică îl înșală cu asiduitate pe cetățeanul de rând, însă acest lucru îl știm cu siguranță de câteva decenii.
Filmul nu spune ceva neadevărat, însă păcatul lui e că o face schematic, grosier, fără nuanțe.
