Părerea criticului
Isabelle Huppert, într-un thriller politic conspiraționist
Nominalizată la Festivalul de la Veneția pentru cel mai bun film, ultima producție a regizorului Jean-Paul Salomé are la bază povestea reală a lui Maureen Kearney (Isabelle Huppert), reprezentanta sindicatului muncitorilor unei companii multinaționale de energie nucleară din Franța. Reputată pentru buna reprezentare a celor 50.000 de angajați, Maureen ajunge să denunțe planurile secrete ale conducerii de a vinde tehnologia Chinei pentru a salva soarta firmei și a angajaților ei.
Singură împotriva tuturor, nu durează mult până ce Maureen ajunge ținta amenințărilor brutale și a șantajelor și e atacată în propria casă. Chiar cu asta începe filmul, într-o cheie polițienească: Maureen e găsită de către femeia de menaj legată de un scaun și la ochi, cu abdomenul crestat în forma literei A, iar lama cuțitului folosit e prinsă între picioarele ei, cu teaca inserată în... ea.
Pe măsură ce poliția investighează cazul, statutul ei de victimă alunecă în suspiciuni. Și nu e vorba strict de o măsluire, cât de faptul că Salomé se joacă aici cu pistele false și cu așteptările noastre, punându-ne în perspectiva unor jurați confuzi, fermecați de militantismul acestei femei, dar totodată dezorientați de maniera în care gerează situația.
Isabelle Huppert întrupează aici un personaj de o liminalitate stranie. Ținutele ei aprinse și machiajul ei ușor livid ce îi netezește anii ne arată o femeie de 70 de ani fără riduri, avatarul unei actrițe care refuză (nu și fără un succes notabil) să îmbătrânească. În film, această înfățișare e a unei femei de probabil 50 și ceva de ani, complet acaparată de munca ei, cu un soț poate neverosimil de blând, care o așteaptă mereu acasă, și cu o fată adolescentă care îi reclamă radioactivitatea.
La nivel politic, filmul ne prezintă fidel scandalul companiei Areva. Însă dincolo de tranzacțiile murdare și de susținerea lor politică, dincolo de aceste mori de vânt suflate de un capital invizibil și străin, personajul lui Huppert poartă un război mai degrabă împotriva bărbaților și a bărbăției lor distructive. Alături de fosta ei șefă, Anne Lauvergeon (Marina Foïs), dată afară pentru un bărbat pus drept marionetă, cele două femei luptă să demaște balaurul executiv și testosteronii lor nucleari. Iar faptul că simpatia noastră pentru eforturile lui Maureen de a expune corupția se preface într-un scepticism flagrant întârește exponențial durerea provocată de această luptă. Sau, așa cum se spune în film, Maureen nu e o „victimă bună”.
Nominalizată la Festivalul de la Veneția pentru cel mai bun film, ultima producție a regizorului Jean-Paul Salomé are la bază povestea reală a lui Maureen Kearney (Isabelle Huppert), reprezentanta sindicatului muncitorilor unei companii multinaționale de energie nucleară din Franța. Reputată pentru buna reprezentare a celor 50.000 de angajați, Maureen ajunge să denunțe planurile secrete ale conducerii de a vinde tehnologia Chinei pentru a salva soarta firmei și a angajaților ei.
Singură împotriva tuturor, nu durează mult până ce Maureen ajunge ținta amenințărilor brutale și a șantajelor și e atacată în propria casă. Chiar cu asta începe filmul, într-o cheie polițienească: Maureen e găsită de către femeia de menaj legată de un scaun și la ochi, cu abdomenul crestat în forma literei A, iar lama cuțitului folosit e prinsă între picioarele ei, cu teaca inserată în... ea.
Pe măsură ce poliția investighează cazul, statutul ei de victimă alunecă în suspiciuni. Și nu e vorba strict de o măsluire, cât de faptul că Salomé se joacă aici cu pistele false și cu așteptările noastre, punându-ne în perspectiva unor jurați confuzi, fermecați de militantismul acestei femei, dar totodată dezorientați de maniera în care gerează situația.
Isabelle Huppert întrupează aici un personaj de o liminalitate stranie. Ținutele ei aprinse și machiajul ei ușor livid ce îi netezește anii ne arată o femeie de 70 de ani fără riduri, avatarul unei actrițe care refuză (nu și fără un succes notabil) să îmbătrânească. În film, această înfățișare e a unei femei de probabil 50 și ceva de ani, complet acaparată de munca ei, cu un soț poate neverosimil de blând, care o așteaptă mereu acasă, și cu o fată adolescentă care îi reclamă radioactivitatea.
La nivel politic, filmul ne prezintă fidel scandalul companiei Areva. Însă dincolo de tranzacțiile murdare și de susținerea lor politică, dincolo de aceste mori de vânt suflate de un capital invizibil și străin, personajul lui Huppert poartă un război mai degrabă împotriva bărbaților și a bărbăției lor distructive. Alături de fosta ei șefă, Anne Lauvergeon (Marina Foïs), dată afară pentru un bărbat pus drept marionetă, cele două femei luptă să demaște balaurul executiv și testosteronii lor nucleari. Iar faptul că simpatia noastră pentru eforturile lui Maureen de a expune corupția se preface într-un scepticism flagrant întârește exponențial durerea provocată de această luptă. Sau, așa cum se spune în film, Maureen nu e o „victimă bună”.
