Părerea criticului
Deceniile de violenţă din Peru (anii '70 -'90) constituie fundalul acestui film lent, dar reuşit, semnat de Claudia Llosa. Primul film al regizoarei a fost proiectat atât la Sundance cât şi la Rotterdam, câştigând şi un Urs de Aur la Berlin. Filmul este static şi sumbru.
Fausta (Magaly Solier) e născută ca urmare a unui viol, în timpul celei mai violente perioade din istoria Peru-ului. La moartea mamei (care se petrece la începutul filmului), Fausta se hotărăşte să-i transporte
rămăşiţele înapoi din mahalalele oraşului Lima în satul ei natal. Pentru a reuşi, trebuie să-şi înfrunte teama uriaşă care a făcut-o să fie singuratică toată viaţa, având în acelaşi timp probleme cu şeful care nu vrea să-i dea banii meritaţi.
După o vizită la doctor împreună cu unchiul său Lucido (Marion Ballon), spectatorul află că Fausta, după ce şi-a introdus un cartof în vagin cu mulţi ani în urmă, a făcut ca tuberculii să i se răspândească în corp - o alegorie a fricii care s-a perpetuat în conştiinţă; în registrul unui "realism magic" acesta va scoate frunze verzi).
Filmul se bucură de o imagine bine realizată, cu multe scene memorabile, însă - cea mai de efect tehnică - sunt cântecele pe care întâi mama, apoi Fausta însăşi, le cântă de-a lungul filmului - ele vor rămâne în memoria spectatorului. La sfârşit, Fausta a ajuns la ocean, cu rămăşiţele mamei: ea cântă încet şi emoţionant: "Priveşte marea, mamă!".
Fausta (Magaly Solier) e născută ca urmare a unui viol, în timpul celei mai violente perioade din istoria Peru-ului. La moartea mamei (care se petrece la începutul filmului), Fausta se hotărăşte să-i transporte
rămăşiţele înapoi din mahalalele oraşului Lima în satul ei natal. Pentru a reuşi, trebuie să-şi înfrunte teama uriaşă care a făcut-o să fie singuratică toată viaţa, având în acelaşi timp probleme cu şeful care nu vrea să-i dea banii meritaţi.
După o vizită la doctor împreună cu unchiul său Lucido (Marion Ballon), spectatorul află că Fausta, după ce şi-a introdus un cartof în vagin cu mulţi ani în urmă, a făcut ca tuberculii să i se răspândească în corp - o alegorie a fricii care s-a perpetuat în conştiinţă; în registrul unui "realism magic" acesta va scoate frunze verzi).
Filmul se bucură de o imagine bine realizată, cu multe scene memorabile, însă - cea mai de efect tehnică - sunt cântecele pe care întâi mama, apoi Fausta însăşi, le cântă de-a lungul filmului - ele vor rămâne în memoria spectatorului. La sfârşit, Fausta a ajuns la ocean, cu rămăşiţele mamei: ea cântă încet şi emoţionant: "Priveşte marea, mamă!".
