Părerea criticului
Propunerea statului Chile pentru Oscar în 2011, Viaţa peştilor nu te ţine prea mult în şah să înţelegi despre ce e vorba: Andres, un tânăr chilian, se reîntoarce în ţară după o lungă perioadă petrecută în străinătate. La o aniversare, invidia vechilor prieteni, întrebările curioase despre exotica sa viaţă (scrie ghiduri de călătorie) şi rememorările vechilor isprăvi stârnesc amintiri, iar curând devine clar că socotelile cu trecutul sunt departe de a fi încheiate, căci la petrecere se află şi marea iubire a vieţii protagonistului, Bea.
Ai nevoie de doar câteva minute ca să-ţi dai seama că titlul este o pledoarie pentru "acum". Cu excepţia câtorva colorate cadre cu un acvariu, Matías Bize (En la cama/În pat) nu forţează spectatorul cu trimiteri prea evidente care să justifice cele două cuvinte (sau cinci, în varianta spaniolă, La vida de los peces) de pe afiş. Dar relaţia dintre cei doi protagonişti şi de fapt toate conversaţiile dintre personaje devin o pledoarie pentru un prezent necontaminat de subiectivismul experienţelor anterioare, ca în existenţa peştilor, pentru care orice zvâcnet de aripioară e executat cu acelaşi aplomb, indiferent că e primul, al o mielea sau ultimul...
Un umor subtil, tăcut, respiră printre scenele placid dramatice (personajele sunt resemnate şi parcă se gândesc doar într-o doară la reaprinderea unor vechi scântei), cel mai "light" moment fiind "interogatoriul" celor doi puşti dependenţi de fotbalul jucat pe consolă şi, desigur, foarte interesaţi de experienţele sexuale ale lui Andres.
Ei sunt şi parte ale unei teme recurente în filmul lui Bize: unul se plânge că tatăl îi refuză accesul la net (şi deci la excesele XXX), iar regizorul nu se mulţumeşte doar cu această atingere a virtualului. Mai multe personaje comentează reţelele de socializare, iar Bea spune la un moment dat ceva despre "digitalizarea" sentimentelor, a afecţiunii, invazia irepresibilă a online-ului, accesibilitatea handicapantă a informaţiilor despre cei dragi, căci iureşul de imagini şi vorbe schimbate online nu garantează nicio clipă că apropierea mai există de fapt.
Excelentele interpretări reţinute ale lui Santiago Cabrera (Andres) şi Blanca Leuwin (Bea), dar şi ale restului distribuţiei fac Viaţa peştilor unul dintre cele mai sensibile filme văzute în ultima vreme, iar savoarea sa chiliană nu-i ştirbeşte deloc caracterul universal: un bărbat şi o femeie se privesc în ochi, închid răni vechi şi deschid răni noi, încercând să uite de trecut şi să trăiască în prezent.
Ai nevoie de doar câteva minute ca să-ţi dai seama că titlul este o pledoarie pentru "acum". Cu excepţia câtorva colorate cadre cu un acvariu, Matías Bize (En la cama/În pat) nu forţează spectatorul cu trimiteri prea evidente care să justifice cele două cuvinte (sau cinci, în varianta spaniolă, La vida de los peces) de pe afiş. Dar relaţia dintre cei doi protagonişti şi de fapt toate conversaţiile dintre personaje devin o pledoarie pentru un prezent necontaminat de subiectivismul experienţelor anterioare, ca în existenţa peştilor, pentru care orice zvâcnet de aripioară e executat cu acelaşi aplomb, indiferent că e primul, al o mielea sau ultimul...
Un umor subtil, tăcut, respiră printre scenele placid dramatice (personajele sunt resemnate şi parcă se gândesc doar într-o doară la reaprinderea unor vechi scântei), cel mai "light" moment fiind "interogatoriul" celor doi puşti dependenţi de fotbalul jucat pe consolă şi, desigur, foarte interesaţi de experienţele sexuale ale lui Andres.
Ei sunt şi parte ale unei teme recurente în filmul lui Bize: unul se plânge că tatăl îi refuză accesul la net (şi deci la excesele XXX), iar regizorul nu se mulţumeşte doar cu această atingere a virtualului. Mai multe personaje comentează reţelele de socializare, iar Bea spune la un moment dat ceva despre "digitalizarea" sentimentelor, a afecţiunii, invazia irepresibilă a online-ului, accesibilitatea handicapantă a informaţiilor despre cei dragi, căci iureşul de imagini şi vorbe schimbate online nu garantează nicio clipă că apropierea mai există de fapt.
Excelentele interpretări reţinute ale lui Santiago Cabrera (Andres) şi Blanca Leuwin (Bea), dar şi ale restului distribuţiei fac Viaţa peştilor unul dintre cele mai sensibile filme văzute în ultima vreme, iar savoarea sa chiliană nu-i ştirbeşte deloc caracterul universal: un bărbat şi o femeie se privesc în ochi, închid răni vechi şi deschid răni noi, încercând să uite de trecut şi să trăiască în prezent.
