Ladri di biciclette (1948)

L-am vazut azi pentru a doua oara. Cred ca e singurul film in care bicicleta reprezinta singurul mijloc de supravietuire in lumea nefericita de dupa razboi.

Pierderea apare aici ca o tragedie amara. Ai senzația ca protagonistul întâlnește o bariera de netrecut. Ghicitoarea și mai ales hotul sunt niște elemente care alterează psihologic protagonistul. Acesta se simte neputincios după tragedia sa, nu pentru ca nu are alte variante, alt loc de munca, ci e doar o umbra pentru restul populație din marele oraș. Un ins, o cifra care nu contează pentru nimeni cu excepția familiei sale.

În vizitele mele în Cetatea Eterna am avut ocazia să parcurg ca pieton Ponte Palatino ce unește malurile Tibrului lângă Isola Tiberina, cat si Piazza Vittorio Emanuele, în trecut o adevărată piata cu de toate, în prezent un parc înconjurat de clădiri vechi la parterul cărora sunt în majoritate mici magazine deținute în special de chinezi, pakistanezi etc. Plimbările mi-au amintit de inegalabilul Hotii de biciclete, film pe care el il consider a fi în top 5 cele mai bune filme făcute vre-odata. Dramă pierderii unei biciclete ca mijloc esențial pentru supraviețuire în perioada cruntă de dupa razboi, dramă amanetarii unor simple cearceafuri (care mi-au arătat de ce bunicii mei pretuiau atât de mult cearceafurile, covoarele, hainele, în perioada de sărăcie generalizată de dupa razboi în care si o simpla pereche de pantofi era o mică avere) demonstrează pe de o parte greutățile acelor timpuri, pe de altă parte dorința oamenilor de a munci, înghesuiala în mijloacele de transport în comun care îi duceau la munca sau "luxul" de a te deplasa cu bicicleta într-o Roma la fel de mare si destul de aglomerată arată "miracolul economic italian", faptul că Italia postbelică a devenit o economie puternică (autoturisme, motociclete, vapoare, yachturi de lux, aeronautică, agricultura, pescuit). Ce m-a impresionat cel mai mult a fost impresia de maturitate a micului Bruno pe care eu îl aseamăn foarte mult cu eroul nostru din filmul de scurt metraj Lampa cu căciulă, ambii fiind doi pui de om sensibili, însetați de muncă și de cunoaștere, constienti ca in viata trebuie să te lupți cu greutățile. Sfârșitul filmului nu e o dramă, e o privire plină de speranta pe care atât tatăl cat si fiul o aruncă spre un viitor încă incert. Obligatoriu de vizionat.

Venit dupa un adevarat taifun alimentat de controversele aparute pe marginea ultimei ecranizari a lui De Sica, Sciuscia (1946) si implicit negasind finantare pentru noul sau proiect, Ladri di Biciclette (1946) a fost la un pas a fi transformat intr-o productie de studio, in care impunerile producatorilor l-au avut in vederi pentru rolul principal cand pe Cary Grant, cand pe Henry Fonda. Din fericire, simtul de cineast autentic nu l-a tradat nici de aceasta data pe cel aflat la conducerea proiectului si non-actorii alesi au transmis exact ce se dorea de la exponentul neo-realismului italian. "Doar viata reala", deviza sub care a activat intregul cinema din cizma intre 1944 si 1953, nu putea gasi un alt frontispiciu de afis mai potrivit decat cel al aceastei ecranizari, o imortalizare pe pelicula a zbaterilor si neajunsurilor cotidiene ce au macinat o intreaga societate.
Desi totul e natural, filmat la lumina zilei, atentia, meticulozitatea si migala cu care s-au aranjat toate detaliile cadrelor acestui film, uimesc lumea cinematografica chiar si in zilele noastre. Prezent la o scena ce se filma in oras, in plina zi, David Lean dublul laureatul cu oscarul pentru regie, isi maturiseste uluiala ce l-a cuprins vazand abilitatea lui De Sica de a manipula masele.
Influentele altor creatori de film, din ceea ce se vede pe imaginile exemplului supus discutiei, sunt multiple. Parinti ai cinematografiei ruse cum e Eisenstein iti creaza impresia ca au segmentul lor in care au contribuit la regizarea acestei pelicule. La fel si cinematografia germana isi regaseste similitudinile in constructia anumitor secvente. Chaplin apare cu iconica imagine a disperarii asezate in fund, pe bordura de la marginea trotuarului. Dar chiar si avand aceste similitudini, De Sica e unic. Umanismul lui, unul dintre cele mai autentice simtaminte de compasiune pentru fiinta umana, au influentat si o sa continue sa influenteze cineasti, atata timp cat lumea filmului va continua sa existe.
Emotionant, pe langa povestea in sine este legatura ce se creaza intre cele doua personaje ce cauta bicicleta furata. Vorbim aici de o genialitate nativa, imposibil de invatat asa ceva in scoala, si care explodeaza literalmente atunci cand cele doua tipologii se alatura in film. Insasi faptul ca Antonio, (Lamberto Maggiorani) si Bruno, (Enzo Staiola) nu apeleaza la o relatie de subordonare tata-fiu ci se constituie in parteneri egali de viata, sporeste realismul si da frau liber emotiilor genuine. Bruno nu doar isi insoteste tatal in cautarea sa ci povesteste intregul film folosindu-si privirea de copil inocent dar care intelege toate greutatile casei parintesti. Ochii lui scruteaza situatii, oameni si fapte. Cat de curios privesc ei grupul de misionari ascunsi de ploaie, sub streasina! Cum se abtin aceste micute oglinde ale unui suflet tot la fel de micut, din plans cu mandria celui sarac dar cinstit, atunci cand pe nedrept primeste o palma. Tot cu ochii Bruno demonstreaza ca intelege decizia luata la disperare de propriul tata. Panica izvorata din neputinta se citeste pe tot chipul acestui copil, dar mai ales in ochii sai. Cu o privire inocenta il dezarmeaza pe acuzatorul tatalui, salvand astfel restul de onoare ce ii mai ramasese parintelui sau. Lipsit de aparare si expus ca orice copil in fata adultului impunator, acea privire plansa rusineaza adultul.
Un lait-motiv al operelor acestui realizator de film, onoarea, are si aici un rol central. Daca in celelalte 2 parti ale trilogiei neorealiste, ea apare cumva perfecta si definitiva, aici omul, in situatii adevarate, uita pe moment de tot ceeace ce ii amintea de integritate, singura posesie ce mai valora ceva in viata acestui sarman. (Miracol la Milan prezinta onoarea celui inocent care spune "buna ziua" pur si simplu. Umberto D. merge cu onoarea pana la suicid.) Hotii de Biciclete renunta la idealismul acesta romantic si dupa un cumul de farse pe care soarta nu pridideste a le scoate in calea protagonistilor, pozitionandu-i pe cei ce simte ca intreaga lor existenta atarna de o bicicleta, - il pozitioneaza spuneam, chiar pe ruta unei intreceri cicliste unde vehiculele cu doua roti se perinda prin fata "statuii disperarii personificate"; sau parcarea stadionului din Milano ce se vede la doar o strada distanta si in care odihnesc mii de biciclete -, sfarseste prin a-i neaga singura posesie si cea mai sfanta a acestor oameni saraci, care mai au doar cinstea ca avutie pe acest pamant.
Comicul situatiei si circularitatea scenaristica prin care Antonio este trimis la ghicitoare, este probabil cel mai trist umor din cate s-au vazut intr-un cinematograf.
Finalul il gaseste pe Antonio exact in situatia de la inceput cand, fluierand a paguba, in genul vagabondului lui Clouzout, nu catadicsea nici a se ridica si a asculta cele cateva oferte de munca ce aveau sanse infime sa il nimereasca tocmai pe el. Doar ca acum se schimbase paradigma iar Antonio avusese ceva pe care risca sa il piarda, o speranta de mai bine, iar asta il chinuie infiorator. Dimineata era unul dintre cele cateva mii de someri. Seara insa devenise un om care isi pierduse slujba. Pentru el, sansa aia infima pe care a castigat-o nesperat, nu se mai intrezareste ca fiind posibila niciodata.
Concluzie: O minunata naratiune vazuta nu prin, ci de ochii unui copil. Impresionant cum indiferenta si resemnarea de la inceput, atunci cand Antonio nu spera la nimic, se metamorfozeaza direct sub ochii nostri iar perspectiva pierderii postului oferit chiar in acea zi, nu pare sa-l intoarca la stadiul initial ci mult mai rau, impingand personajul in pragul disperarii. Un demn reprezentant al noului val de realism cinematografic italian, care insa nu contine decat o situatie cu adevarat autentica de real, cea a necesitatii de a face pipi - a se vedea Umberto D., o mostra de a realiza film sub normele curentului neorealist -. O critica a degradarii umane si a indiferentei. Lipsa de compasiune si dorinta de a ajuta nu apar deloc atunci cand Antonio sufera de pe urma unei nedreptati ce i s-au produs insa atunci cand acesta recurge la gestul reprobabil, spiritul civic il pedepseste crunt tot pe el. Nota 9,51.

Ps. Interpretarea pustiului este uluitoare si nu doar ca se ridica la nivelul actului actoricesc al partenerului sau dar in multe ocazii, pare ca preia fraiele, si totul e pe merit. Cea mai buna prestatie a unui copil din toate cate exista si, probabil, vor exista. Iar copii prodigiosi au fost intotdeauna in lumea filmului...

Semnalizează stânga, provoacă emoții pentru mulțime și lasă urme pe șoșea fără a folosi frâna.

Dramele sunt aceleasi indiferent de epoca, doar decorurile difera. In familia mea sunt vreo 5 biciclete de tipuri diferite folosite in 99 la suta din cazuri pentru recreere si divertisment. Niciodata n-as fi crezut ca o bicicleta banala pentru noi astazi a reprezentat, in trecutul recent al unei tari totusi considerata avansata, un mijloc esential de supravietuire. Scena de final provocata practic de disperare, de neputinta, de nedreptatea sociala, de legea inaccesibila omului de rand, necajit, m-a marcat profund. Copilul in lacrimi, intre atatia oameni mari, a fost cred motivul iertarii... Concluzia filmului este reprezentata de replica celui prejudiciat. Si scena din restaurant mi s-a intiparit in minte... "Tati, ca sa mancam ca cei de la masa aceea, ar trebui sa castigam 1 milion de lire pe luna." Si apoi il pune pe copil sa insire pe un biletel veniturile posibile, parca substituite oricarui vis. Un film italian care urmeaza altuia: La Ciociara.

Când vorbesc de oraşul Roma majoritatea oamenilor se referă la Roma imperială sau la Roma papală, uitând că dincolo de gloria sa trecută acel oraş este locul unde se petrec zilnic mii de drame individuale. Una din aceste drame este prezentată de Vittorio De Sica în "Ladri di biciclette", veritabilă capodoperă a neorealismului italian. Regizorul ne arată o Romă sărăcită ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, o Romă locuită de oameni obidiţi şi disperaţi, o Romă cu un contrast enorm între clasa bogată şi majoritatea săracă.

Într-o perioadă în care oamenii îşi vindeau cearceafurile şi perdelele din casă pentru a putea avea bani de mâncare, iar locurile de muncă erau foarte puţine în raport cu numărul solicitanţilor, şomerul Antonio Ricci (Lamberto Maggiorani) are norocul neaşteptat de a găsi un serviciu umil, dar care i-ar putea scoate familia din mizerie. Obţinerea serviciului este condiţionată de deţinerea unei biciclete, iar familia face sacrificii importante pentru răscumpărarea vechii biciclete dintr-o casă de amanet. Bicicleta este furată însă chiar în prima zi de lucru, iar Antonio şi fiul său, Bruno (Enzo Staiola), pornesc într-un drum lung pentru găsirea hoţului.

Călătoria celor doi este un drum al speranţei într-un viitor mai bun, dar şi un drum al disperării în faţa soartei nemiloase. De-a lungul lui, relaţia dintre cei doi se întăreşte tot mai mult, făcându-ne să înţelegem că eforturile disperate ale tatălui de a-şi găsi bicicleta sunt făcute din dorinţa de a le oferi celor doi copii un trai mai bun. Tatăl se frământă, îşi face calcule, încearcă tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi rezolva problema, iar când îşi pierde speranţa decide să încalce legea pentru a-şi salva familia din nevoie. În paralel cu frământările tatălui, copilul Bruno se maturizează treptat de-a lungul aceleiaşi zile, reuşind să-şi înţeleagă tatăl şi să-l susţină moral.

Finalul deschis al filmului contrazice afirmaţia tatălui că "există o soluţie pentru orice, mai puţin pentru moarte". Drama familiei Ricci pare a nu-şi găsi soluţia, dar speranţa nu pare totuşi a fi pierdută. Tatăl va continua a doua zi să-şi caute un nou loc de muncă, sperând că va avea parte de mai mult noroc. Aşa poate fi înţeleasă ultima secvenţă a filmului în care tatăl strânge mânuţa copilului şi îşi continuă absent şi abătut drumul, pierzându-se în mulţime. "Iartă-mă, copile, şi crede-mă că nu mă voi da bătut" pare a-i spune tatăl, cu ochii în lacrimi.

Prima impresie pe care mi-a făcut-o "Ladri di bicclette" a fost că urmăresc un film al lui Charles Chaplin (mai ales "The Kid"), datorită simplităţii poveştii şi a profunzimii sufleteşti transmise de imagini. Vittorio de Sica a filmat pe străzile Romei pentru a da filmului un aer cât mai autentic, mai apropiat de filmul documentar, alternând imaginile clădirilor antice cu cele ale mahalalelor mizere. Realismul filmului se datorează în mare proporţie şi interpretării autentice a celor doi actori amatori: tatăl Lamberto Maggiorani și copilul Enzo Staiola, care au reuşit să exprime nesiguranţa şi disperarea omului simplu, lipsit de încredere într-un viitor incert.

O peliculă neorealistă, dirijată de Vittorio De Sica, regizor care ilustrează tragedia vieţii cotidiene...Oscar special pentru Cel mai bun film străin, în 1950.

Un film deosebit care nu are cum sa nu te marcheze,poate doar daca nu ai sentimente,filmul te face sa fi alaturi de Ricci si baiatul lui in incercarea disperata de a-si gasi aceea bicicleta de care depinde existenta lor

[...] Hotii de biciclete, filmat in 1948 pe strazile din Roma cu o echipa de actori amatori, este povestea lui Antonio, un muncitor care infrunta alaturi de familia sa greutati financiare uriase. Atunci cand situatia pare a se indrepta dupa ce gaseste un loc de munca ca lipitor de afise, bicicleta ii este furata. Pierderea bicicletei inseamna automat si pierderea locului de munca, dar Antonio mobilizeaza ajutoare pentru a incepe o cursa disperata de cautare a hotilor si a bicicletei. [...]

un film impresionant , care nu are cum sa te lase indiferent ! este imposibil acest lucru ! pelicula lui Vittorio De Sica capteaza complet atentia prin dramele traite de oamenii Italiei acelor vremuri , cadrele care spun mult mai multe decat cuvintele , dar si muzica , atat de adecvata situatiilor . personajele sunt extrem de expresive , astfel ca in multe randuri ti se pare ca urmaresti un documentar si nu un film , insa unul remarcabil , care te emotioneaza prin gesturile la care este impins protagonistul . o pelicula magnifica ce trebuie revazuta .

"Exista o solutie pentru orice...mai putin pentru moarte" , un film simplu dar plin de esenta ! Recomand !

Am învăţat să apreciez două elemente la un film, mintea şi stomacul sau inteligenţa şi consistenţa. Stomacul filmului constă din drama unei familii formată din şomerul Ricci, soţie şi cei doi copii. Ricci este unul dintre şomerii care se văd nevoiţi să ia parte în fiece dimineaţă la aceeaşi coadă interminabilă ce rareori mai asigură şi câte un loc de muncă. Soarta face ca una dintre dimineți să înceapă printr-un noroc ghinionist când i se oferă un loc de muncă dar care este condiţionat de deţinerea unei biciclete cu care să se deplaseze mai uşor prin Roma pentru a lipi afişe pe pereţi. Aceeaşi soartă face ca în momentul respectiv bicicleta lui să fie amanetată din lipsa banilor pentru ale gurii.

Din momentul recuperării bicicletei, aceasta devine axis mundi. Este înduioşător cum te apropii de personaje de drama lor, cât de mult îţi doreşti ca bicicleta să nu îi fie furată chiar dacă nu ştii că asta se va întâmpla ci deduci doar numele filmului. Inevitabilul se petrece iar prima reacţie este cea de compătimire, rezultat al familiarizării cu situaţia critică a familiei lui Ricci. Acea bicicletă roşie este echivalentul speranţei iar furtul ei este cu atât mai semnificativ cu cât meseria lui depindea de ea.

Restul de trei sferturi din film constau în căutarea zadarnică a acelei biciclete roşii de către cei doi, tată şi fiu, necesitate ce îi va aduce în faţa unei ghicitoare, în faţa locuitorilor unui cartier rău famat iar deznodământul nu dă vreo impresie cum că ar urma să prindă niscaiva culoare. Evoluţia filmului mi-a transformat entuziasmul în compătimire pentru personaje acompaniată de dezamăgire pentru un film pe care criticii îl ridicau în slăvi nuanţând toţi la unison drama caracterelor pretendente. Dramă, dramă dar unde e punctul culminat, unde e deznodământul. Ori noi avem parte de expoziţiune şi desfăşurarea acţiunii declanşată de un moment cenuşiu ce ţine loc de intrigă ca pe urmă să fim lăsaţi cu ochii în soare.

Îmi pare rău pentru film pentru că nu reuşesc să-i dau de cap nici măcar apelând la filozofie. Nu am reuşit să fac conexiuni cu alte filme, nu am reuşit să fac conexiuni cu evenimente ieşite din comun ale vieţii cotidiene filmul fiind obositor de veridic prin urmare nu spune nimic prin care să mă uimească. Trăiesc în România iar regizorul se aşteaptă să fiu marcat de drama unei familii italiene? L-aş fi invitat la noi în ţară să vadă ce înseamnă dramă în unele familii deci dacă drama era catharsisul filmului, nu văd cum ar avea acesta sorţi de izbândă într-o societate inferioare celei în care a fost gândit scenariul.

Da, am înţeles şi caracterul de fabulă al filmului sau cel puţin încerc să îl caut de dragul de a umple un gol în film şi anume cromatica scenariului. Dorinţa de a-şi găsi bicicleta îl poartă pe Ricci dintr-o biserică într-un bordel, din emoţiile unui suicid cauzat de sărăcie în bucuria meschină a înfruptării din bucatele celor avuţi, meschină datorită aceleaşi sărăcii. Ricci îi prezintă fiului avantajele viitoarei lui meserii în condiţiile în care acea meserie este condiţionată de un obiect ce le-a fost furat… preţioasa bicicletă. Presupun că regizorul pretinde că noua generaţie este supusă unor atrocităţii datorită lipsei de atenţie a vechii generaţii, fenomen ce poate provoca noii generaţii suicidul, nouă generaţie care este mai apoi îmbunată cu promisiuni deşarte pe care vechea generaţie este conştient incapabilă să le respecte.

Nu ştiu dacă acesta e mesajul regizorului, eu doar exagerez din dorinţa de a ridica valoarea filmului pe culmile pe are ni-l arată IMDB, cronica lui Ebert ş.a.m.d.
Este un film care din punctul meu de vedere nu se adresează maselor. Dacă este vreunul care se consideră mai inteligent şi susţine că filmul accentuează drama unei familii oarecare, dramă ce nu găseşte neapărat o soluţie după cum ne anunţă şi finalul filmului, ţin să vă dezamăgesc şi să vă sun că nu e vorba doar de atât. Restul depinde doar de capacitatea privitorilor de a realiza corelaţii şi de a ajunge la o concluzie diferită faţă ce a mea conforma căreia consider că filmul este unul extrem de veridic cu subtile, foarte subtile valenţe „fabulistice” ce sfârşeşte prin a nu spune nimic senzaţional cinefililor, dar foarte multe cineaştilor. Cine reuşeşte să facă eventuale conexiuni între o piaţă, o biserică, un bordel şi un cartier rău famat să nu ezite, să lumineze si marea masă.

Mi-a placut. Pe cat de simpla e povestea pe atat de tare te misca. Scena din final.. memorabila.

Ladri di biciclette arata durerea si chiar disperarea oamenilor dupa cel de-al doilea razboi mondial, a unor oameni care isi pierd speranta de a mai crede intr-un viitor mai bun.
De-a lungul intregului film vedem o Roma distrusa si saracacioasa iar pe masura ce povestea inainteaza ne trezim intr-un decor tot mai strain.
Filmul se termina fara a avea propriu zis un final, lucru care arata ca drama nu gaseste solutia. Tatal esueaza in incercarea de a isi imbunatati conditia sociala, astfel ca dupa scurta bucurie de o zi de munca se trezeste din nou in mizerie, lucru care simbolizeaza destinele frante ale oamenilor dupa razboi. Imaginea finala in care parintele isi ia de mana copilul si isi continua drumul, ne lasa sa intrevedem o speranta pentru generatiile viitoare.

În ultimele două luni m-am străduit să adun în această categorie cât mai multe scene memorabile cu biciclete în filme, şi am găsit destule exemple în istoria cinematografiei, dar toate celelalte mi se par nesemnificative în comparaţie cu acest veritabil film de artă: “Hoţii de biciclete” (Ladri di biciclette). Este despre un om obişnuit căruia [...]

Drama unui om a carui trai depinde de o bicicleta.

Un film bun de folosit ca exemplu în n situaţii când se face din ţânţar armăsar. Un film despre idei fixe, despre incapacitatea de a vedea mai departe de ele.
Vezi ce face omul în disperare, observi maturitatea din copii atunci când adulţii îşi pierd cumpătul. Pentru că e realizat în 1948, imaginile vorbesc altfel. Sunt mai degrabă bogate în sugestii. Starea psihică nu poate fi porţionată, nici măcar în final. Aparent simplu dar scoate în relief detalii sensibile.