un film foarte bun ,mi a placut bine jucat ,si bine realizat!
gbanescu
pe 17 Iunie 2013 13:07
Filmul mi s-a parut bine realizat. Cunoscutul regizor Emir Kusturica, aici actor, face un rol bun.
In multe privinte, filmul este fidel realitatii : ca si personajul Grigoriev, adevaratul colonel KGB V.Vetrov a decis sa furnizeze informatii DST-ului din ratiuni ideologice, si nu materiale. Dar trebuie subliniat faptul ca, la fel ca si in cazul multor altor defectori, resortul care face ca un astfel de om al informatiilor sa treaca "de partea cealalta" este un anume profil psihologic al individului respectiv si, mai ales, convingerea ca prin ceea ce face " va schimba lumea". Iar filmul reuseste sa releve aceasta nuanta.
Omul de legatura al lui Grigoriev cu DST-ul, cetatean francez, este “deranjat” vizibil de o replica lui Grigoriev : "Doar daca te culci numai cu nevasta-ta, esti lasat in pace de KGB". Adica unul dintre principalele atu-uri ale KGB-ului, cand voia sa abordeze pe cineva "din tabara adversa", era acela de a-l constrange pe baza unei relatii extraconjugale. Regizorul / scenaristul doreste sa induca privitorului o anume perceptie. Nu e cea corecta. Aceasta nu era doar practica KGB-ului, ci a tuturor serviciilor de informatii, inclusiv din tarile "lumii libere si democratice".
Informatiile furnizate de Vetrov (aka Farewell) - personajul Grigoriev in film - au fost intr-adevar cruciale pentru NATO, daca ar fi sa amintim doar lista cuprinzand zeci de cetateni ai unor state occidentale, aflati in pozitii cheie din domenii de varf ale stiintei si tehnicii, care fusesera recrutati de KGB, dar si spioni rusi acoperiti sub diverse functii diplomatice ori economice, aflati la post in aceste state occidentale. Toti au fost arestati / expulzati, dupa caz. A fost o grava lovitura data spionajului rus.
Cu toate acestea, doar intamplarea a facut ca Vetrov sa fie descoperit, si nu profesionalismul ofiterilor de contrainformatii ai KGB - care ar fi aflat, potrivit scenariului din film, de cartita „Farewell”. Aici este punctul in care realitatea si filmul se despart.
In film ni se prezinta o actiune laborioasa construita de CIA, care l-ar fi recrutat pe seful lui Grigoriev si ar fi orchestrat, la cererea DST-ului francez, extragerea omului de legatura al lui Grigoriev din Moscova. Realitatea a fost insa mult mai prozaica, dar nu este locul aici pentru a o detalia.
Am mai remarcat in film o oscilatie a scenaristului / regizorului intre autoironie (Grigoriev : „francezi idioti, neprofesionisti; imi trimit ca persoana de contact un amator”) si clamarea patriotismului (Mitterand refuza categoric intruziunea lui Reagan in afacerile interne ale Frantei, mai exact in numirea unor ministrii).
Desi filmul pare sa fi avut consultanti de specialitate din domeniul muncii de informatii, spre final „pacatuieste” prin cel putin doua scene : episodul neveridic al mesajului de avertizare scris de menajera cu rujul pe oglinda (caz in care menajera ar fi avut parte, ulterior, in cel mai bun caz, de temnita grea) si cel al suspansului hollywoodian de la granita cu Finlanda, cand consemnul de interdictie a trecerii frontiereri este primit de militari exact in momentul cand familia persoanei de contact a lui Grigoriev apuca sa treaca de bariera.
In final, ca sa „inchid cercul”, voi spune ca este un film bun.
In multe privinte, filmul este fidel realitatii : ca si personajul Grigoriev, adevaratul colonel KGB V.Vetrov a decis sa furnizeze informatii DST-ului din ratiuni ideologice, si nu materiale. Dar trebuie subliniat faptul ca, la fel ca si in cazul multor altor defectori, resortul care face ca un astfel de om al informatiilor sa treaca "de partea cealalta" este un anume profil psihologic al individului respectiv si, mai ales, convingerea ca prin ceea ce face " va schimba lumea". Iar filmul reuseste sa releve aceasta nuanta.
Omul de legatura al lui Grigoriev cu DST-ul, cetatean francez, este “deranjat” vizibil de o replica lui Grigoriev : "Doar daca te culci numai cu nevasta-ta, esti lasat in pace de KGB". Adica unul dintre principalele atu-uri ale KGB-ului, cand voia sa abordeze pe cineva "din tabara adversa", era acela de a-l constrange pe baza unei relatii extraconjugale. Regizorul / scenaristul doreste sa induca privitorului o anume perceptie. Nu e cea corecta. Aceasta nu era doar practica KGB-ului, ci a tuturor serviciilor de informatii, inclusiv din tarile "lumii libere si democratice".
Informatiile furnizate de Vetrov (aka Farewell) - personajul Grigoriev in film - au fost intr-adevar cruciale pentru NATO, daca ar fi sa amintim doar lista cuprinzand zeci de cetateni ai unor state occidentale, aflati in pozitii cheie din domenii de varf ale stiintei si tehnicii, care fusesera recrutati de KGB, dar si spioni rusi acoperiti sub diverse functii diplomatice ori economice, aflati la post in aceste state occidentale. Toti au fost arestati / expulzati, dupa caz. A fost o grava lovitura data spionajului rus.
Cu toate acestea, doar intamplarea a facut ca Vetrov sa fie descoperit, si nu profesionalismul ofiterilor de contrainformatii ai KGB - care ar fi aflat, potrivit scenariului din film, de cartita „Farewell”. Aici este punctul in care realitatea si filmul se despart.
In film ni se prezinta o actiune laborioasa construita de CIA, care l-ar fi recrutat pe seful lui Grigoriev si ar fi orchestrat, la cererea DST-ului francez, extragerea omului de legatura al lui Grigoriev din Moscova. Realitatea a fost insa mult mai prozaica, dar nu este locul aici pentru a o detalia.
Am mai remarcat in film o oscilatie a scenaristului / regizorului intre autoironie (Grigoriev : „francezi idioti, neprofesionisti; imi trimit ca persoana de contact un amator”) si clamarea patriotismului (Mitterand refuza categoric intruziunea lui Reagan in afacerile interne ale Frantei, mai exact in numirea unor ministrii).
Desi filmul pare sa fi avut consultanti de specialitate din domeniul muncii de informatii, spre final „pacatuieste” prin cel putin doua scene : episodul neveridic al mesajului de avertizare scris de menajera cu rujul pe oglinda (caz in care menajera ar fi avut parte, ulterior, in cel mai bun caz, de temnita grea) si cel al suspansului hollywoodian de la granita cu Finlanda, cand consemnul de interdictie a trecerii frontiereri este primit de militari exact in momentul cand familia persoanei de contact a lui Grigoriev apuca sa treaca de bariera.
In final, ca sa „inchid cercul”, voi spune ca este un film bun.