Un film finlandez excelent.Cum finlandezii nu au probleme economice , de educatie , de sistem sanitar sau de justitie, nu au somaj , regizorul
ne propune si in acest film , ca in toate filmele lui , analiza celei mai jegoase fete a capitalismului: dezumanizarea.
alali
pe 13 Iulie 2015 22:34
Venit dupa mult prea optimistul "Drifting Clouds", (o.t. Kauas pilvet karkaavat) si apoi inegalabilul "The Man Without a Past", (o.t. Mies vailla menneisyyttä), Aki Kaurismäki ne propune probabil cel mai sumbru film al acestei trilogii. Un film aftat de la inceput pana la sfarsit sub zodia fatalismului si al resemnarii.
Reactii sau mai bine zis lipsa de reactii de neinteles din partea protagonistului, acea atitudine umila si blamabila, toate aceste caracteristici dau filmului tonuri de umbra si tristete, culori neobisnuite si nelogice daca e sa le raportam la celelalte doua filme ale acestei minicolectii reprezentative pentru cinematografia finlandeza.
Chiar daca nu se inscrie in liniile predecesorilor sai, filmul de fata este o incheiere oarecum normala a unei astfel de colectii, supranumite si "filmele crizei" ale unei societati saracite.
Trebuie sa remarcam totusi acea duritate, gresit confundata cu demnitatea, cu care se infrunta fiecare lovitura data de soarta protagonistului.
Din iubire spun unii, din resemnare altii sau chiar dintr-o letargie prosteasca, Koistinen, (Janne Hyytiäinen), personajul central al povestii nu reactioneaza in niciun fel. Desi pare mai tot timpul cu un pas in fata uneltirilor pe care i le pregatesc interlopii, el nu ia atitudine sau macar sa incerce un minim instict de protejare a propriei persoane. Accepta si chiar doreste sa fie incriminat si sa plateasca ceva ce nu a savarsit.
Are totusi o rabufnire destul de brutala, cand incearca sa il asasineze pe cel care i-a inscenat toate acestea, dar si aceasta tentativa pare tot un fel de provocare de a fi prins si pedepsi tot el. Nu are acea dorinta de reusita. Este un esec din start, esec pe care Koistinen pare ca il constientizeaza. Iar in sprijinul acestui sentiment vine si reactia pe care o are atunci cand este gasit intr-o stare precara de catre ceea ce-l iubeste in taina. Desi ea vrea sa cheme ambulanta, el o opreste, preferand sa mai petreaca cateva clipe alaturi de ea, sperand probabil intr-un deznodamant tragic pentru propria persoana.
Filmul nu mi-a placut, recunosc, dar cred totusi ca este un bun final al seriei. Este practic un sfarsit in adevaratul sens al cuvantului al celui de-al treilea capitol cat are aceasta opera marca Kaurismäki. Protagonistul a murit, deci totul se sfarseste aici.
Concluzie: Un film imposibil de comparat, unic in felul sau dar care trimite foarte tare catre cinemaul fatalis al europei de vest, destul de nespecific mentalitatii nordice.
Nota 6,77. De vizionat, desigur pentru o viziune de ansamblu al celor trei filme ale acestei trilogii, desi te scoate total din starea aceasta unica in care esti pus de catre Kaurismäki in primele doua capitole (filme).
klute
pe 05 Septembrie 2012 17:03
Luminile periferiei, cu un titlu, în inspirata lui variantă românească, care face trimitere la Luminile orașului, de Chaplin, are ceva din atmosfera vechiului clasic: de la povestea simplă, oarecum schematică, trecînd prin compoziția cadrelor, pînă la jocul actorilor, care, sub bagheta lui Kaurismäki, aduce cu ceea ce se poate vedea într-un film mut. Bineînțeles, nu se pune problema preluării literale a unor mijloace de expresie revolute, netrecute prin filtrul artistic al unui cineast de secol XXI. "Împrumuturile" sînt, dimpotrivă, cît se poate de libere și de creatoare, fiind și una din sursele umorului Luminilor... Un umor de care filmul mustește, dar care este extrem de discret, aproape inaparent, și care se decantează treptat în mintea privitorului, după acumularea mai multor întîmplări și situații.
Despre (anti)eroul acestui film - obiect al ironiei amicale, dar și al simpatiei regizorului - se poate spune că, deși are un suflet bun și o naivitate păguboasă, este totodată un închipuit, autor neobosit de planuri nerealiste, și că, dincolo de culpa mediului și a societății, una cît se poate de reală, el este principalul vinovat pentru ceea ce pățește. Precum un personaj din 1001 de nopți (acela care își părăsește casa și rostul, rătăcind prin lume în căutarea comorii care de fapt e îngropată în propria ogradă) Koistinen, la rîndul său, are nevoie de un lung și spinos ocol pentru a realiza că adevăratul bine și șansa la fericire se aflau chiar sub nasul lui, ascunse la vedere și întruchipate de răbdătoarea Aila.
Este nevoie de mult tutun, de multă vodcă și de multă muzică bună, precum și de o trezire violentă la realitate, pentru ca nălucile succesului rapid și cabotinajul să se risipească și să-i permită bietului bărbat să ia în sfîrșit act de existența vînzătoarei-cenușărese. Dar, totul e bine cînd se termină cu bine, mai exact cu o emoționantă strîngere de mînă, valorînd cît o declarație de iubire și cît o revenire din sminteală: scena de final, cu Koistinen adăpostindu-și mîna în mîna Ailei și sprijinindu-și capul însîngerat de șenila macaralei, prin emoția și omenia pe care le degajă, este una cu adevărat memorabilă.
into_the_labyrinth
pe 31 Octombrie 2011 02:02
Desi foloseste metode simple, realiste de redare a situatiilor si conflictelor dintre personaje, ”Luminile periferiei” este o drama pe care o recomand, fiindca surprinde foarte bine modul aproape de absurd in care pot fi speculate bunavointa sau sentimentele cuiva, personajul principal (care oricum avea o viata anosta) ajungand la inchisoare si ramanand fara slujba pentru niste fapte pe care nu le comisese. Spectatorul ramane cu o imagine cenusie, dezolanta asupra increderii si solidaritatii umane. I-am scazut totusi nota (de la 8) fiindca finalul este mult prea brusc si nu prea aduce nimic nou, iar conflictul cu ”capul” interlop vinovat de drama sa se rezuma la o tentativa de atac cu cutitul total neconvingatoare...
ne propune si in acest film , ca in toate filmele lui , analiza celei mai jegoase fete a capitalismului: dezumanizarea.
Reactii sau mai bine zis lipsa de reactii de neinteles din partea protagonistului, acea atitudine umila si blamabila, toate aceste caracteristici dau filmului tonuri de umbra si tristete, culori neobisnuite si nelogice daca e sa le raportam la celelalte doua filme ale acestei minicolectii reprezentative pentru cinematografia finlandeza.
Chiar daca nu se inscrie in liniile predecesorilor sai, filmul de fata este o incheiere oarecum normala a unei astfel de colectii, supranumite si "filmele crizei" ale unei societati saracite.
Trebuie sa remarcam totusi acea duritate, gresit confundata cu demnitatea, cu care se infrunta fiecare lovitura data de soarta protagonistului.
Din iubire spun unii, din resemnare altii sau chiar dintr-o letargie prosteasca, Koistinen, (Janne Hyytiäinen), personajul central al povestii nu reactioneaza in niciun fel. Desi pare mai tot timpul cu un pas in fata uneltirilor pe care i le pregatesc interlopii, el nu ia atitudine sau macar sa incerce un minim instict de protejare a propriei persoane. Accepta si chiar doreste sa fie incriminat si sa plateasca ceva ce nu a savarsit.
Are totusi o rabufnire destul de brutala, cand incearca sa il asasineze pe cel care i-a inscenat toate acestea, dar si aceasta tentativa pare tot un fel de provocare de a fi prins si pedepsi tot el. Nu are acea dorinta de reusita. Este un esec din start, esec pe care Koistinen pare ca il constientizeaza. Iar in sprijinul acestui sentiment vine si reactia pe care o are atunci cand este gasit intr-o stare precara de catre ceea ce-l iubeste in taina. Desi ea vrea sa cheme ambulanta, el o opreste, preferand sa mai petreaca cateva clipe alaturi de ea, sperand probabil intr-un deznodamant tragic pentru propria persoana.
Filmul nu mi-a placut, recunosc, dar cred totusi ca este un bun final al seriei. Este practic un sfarsit in adevaratul sens al cuvantului al celui de-al treilea capitol cat are aceasta opera marca Kaurismäki. Protagonistul a murit, deci totul se sfarseste aici.
Concluzie: Un film imposibil de comparat, unic in felul sau dar care trimite foarte tare catre cinemaul fatalis al europei de vest, destul de nespecific mentalitatii nordice.
Nota 6,77. De vizionat, desigur pentru o viziune de ansamblu al celor trei filme ale acestei trilogii, desi te scoate total din starea aceasta unica in care esti pus de catre Kaurismäki in primele doua capitole (filme).
Despre (anti)eroul acestui film - obiect al ironiei amicale, dar și al simpatiei regizorului - se poate spune că, deși are un suflet bun și o naivitate păguboasă, este totodată un închipuit, autor neobosit de planuri nerealiste, și că, dincolo de culpa mediului și a societății, una cît se poate de reală, el este principalul vinovat pentru ceea ce pățește. Precum un personaj din 1001 de nopți (acela care își părăsește casa și rostul, rătăcind prin lume în căutarea comorii care de fapt e îngropată în propria ogradă) Koistinen, la rîndul său, are nevoie de un lung și spinos ocol pentru a realiza că adevăratul bine și șansa la fericire se aflau chiar sub nasul lui, ascunse la vedere și întruchipate de răbdătoarea Aila.
Este nevoie de mult tutun, de multă vodcă și de multă muzică bună, precum și de o trezire violentă la realitate, pentru ca nălucile succesului rapid și cabotinajul să se risipească și să-i permită bietului bărbat să ia în sfîrșit act de existența vînzătoarei-cenușărese. Dar, totul e bine cînd se termină cu bine, mai exact cu o emoționantă strîngere de mînă, valorînd cît o declarație de iubire și cît o revenire din sminteală: scena de final, cu Koistinen adăpostindu-și mîna în mîna Ailei și sprijinindu-și capul însîngerat de șenila macaralei, prin emoția și omenia pe care le degajă, este una cu adevărat memorabilă.