Părerea criticului
Acum aproape 30 de ani, regizorul frances Francis Veber realiza „Jucaria”, cu Pierre Richard in rolul salariatului unui patron care este angajat ca „papusa” fiului acestuia; comedia se vroia (si) un soi de satira a lumii capitaliste, in care muncitorul ajunge sclav.
Vincent de Brus vine, acum, cu „Antidotul”, in care, in rolul lui Richard, apare regretatul Jacques Villeret, iar in cel al patronului – Christian Clavier.
Villeret a fost unul din acei actori emblematici ai comediei „made in France” – echivalentul unui Louis de Funes grasut si bonom. Pe la-nceputul „Antidotului” Andre Morin, un modest contabil la o fabrica de jucarii (Villeret), se descrie ca „talentat si muncitor”. Asa a fost si Villeret-actorul; in „Antidotul”, el insufla viata unui personaj un pic schematic – pisalogul de serviciu al tuturor sedintelor, mereu cu cateva intrebari in maneca, aplaudat furtunos ca are „curajul” sa le puna.
Acest personaj chiar exista, dar Villeret il imbraca in atata umanitate si firesc incat nu pare nici o clipa o simpla „jucarie” a scenariului...
Caci „Antidotul” asta este; atunci cand patronul (infectul „Jam”, care are actiuni in loc de inima) incepe sa aiba probleme de exprimare (adica vorbeste ca si cum cuvintele s-ar busi la gura lui, in plin sonciliu negeral dadmntra... dadmistrina... de administratie!), psihanalistul ii spune ca asta se datoreaza unei traume din copilarie.
Si atunci descopera ca antidotul la balbaiala este Morin! Morin devine, cum spuneam, „jucaria” lui „Jam” – pana cand filmul, in singurul moment cu adevarat spectaculos, reconstituie digital copilaria patronului si realizam, o data cu el, ca exista o jucarie reala la baza traumei: Boubi, un ursulet de plus...
„Antidotul” este un film slab, cu prea putin haz. Dar Villeret merita o lacrima.
Vincent de Brus vine, acum, cu „Antidotul”, in care, in rolul lui Richard, apare regretatul Jacques Villeret, iar in cel al patronului – Christian Clavier.
Villeret a fost unul din acei actori emblematici ai comediei „made in France” – echivalentul unui Louis de Funes grasut si bonom. Pe la-nceputul „Antidotului” Andre Morin, un modest contabil la o fabrica de jucarii (Villeret), se descrie ca „talentat si muncitor”. Asa a fost si Villeret-actorul; in „Antidotul”, el insufla viata unui personaj un pic schematic – pisalogul de serviciu al tuturor sedintelor, mereu cu cateva intrebari in maneca, aplaudat furtunos ca are „curajul” sa le puna.
Acest personaj chiar exista, dar Villeret il imbraca in atata umanitate si firesc incat nu pare nici o clipa o simpla „jucarie” a scenariului...
Caci „Antidotul” asta este; atunci cand patronul (infectul „Jam”, care are actiuni in loc de inima) incepe sa aiba probleme de exprimare (adica vorbeste ca si cum cuvintele s-ar busi la gura lui, in plin sonciliu negeral dadmntra... dadmistrina... de administratie!), psihanalistul ii spune ca asta se datoreaza unei traume din copilarie.
Si atunci descopera ca antidotul la balbaiala este Morin! Morin devine, cum spuneam, „jucaria” lui „Jam” – pana cand filmul, in singurul moment cu adevarat spectaculos, reconstituie digital copilaria patronului si realizam, o data cu el, ca exista o jucarie reala la baza traumei: Boubi, un ursulet de plus...
„Antidotul” este un film slab, cu prea putin haz. Dar Villeret merita o lacrima.
