Părerea criticului
Jigsaw + Rambo + Hannibal: "Law Abiding Citizen"
Un film care te ţine. Păcat că nu se ţine...
Sunt un anarhist.
Consider că nesupunerea civică, acţiunile anarhice, actele de a-ţi face singur dreptate sunt măsurile de ultimă instanţă ale corecţiei sociale - atunci când toate căile democratice au fost epuizate. În ultimă instanţă, justiţia de facto o bate pe cea de jure - sau, altfel spus, spiritul legii are întâietate asupra literei.
(Iar cei ce mă cunosc ştiu că, în ultimii doi ani, am ajuns destul de aproape de o asemenea dilemă; categoric, dacă nu se rezolva normal, aş fi tranşat-o aşa cum am predicat mai sus - altfel spus, păzea!)
De aici porneşte premisa filmului "Law Abiding Citizen" (tradus la noi destul de inspirat - mare minune! - prin "Motivat pentru a ucide"). Unui cetăţean oarecare, cu respect faţă de lege, tâlharii îi violează şi ucid fetiţa şi nevasta - iar justiţia nu poate accede dincolo de un compromis ridicol (conform uneia dintre cele mai mari hibe ale sistemului juridic american - uzanţa acelor infame "agreements": pledez vinovat, şi tu te simţi şi eşti băiat de comitet): un criminal îl dă-n gât pe celălalt şi scapă cu trei ani, în vreme ce acolitul primeşte injecţia letală.
În faţa unei asemenea aberaţii de procedură penală, e şi firesc să-ţi vină dracii şi, finalmente, să pui mâna pe topor (plus drujbă, explozivi plastici, napalm, troieni, roboţei şenilaţi care trag cu mitralera şi alte jucărele la fel de ingenioase). Aşa că, până la un punct (cam o treime din desfăşurare), empatizezi cu protagonistul şi mergi de mână cu povestea. Din păcate, totul se duce-n brânză o dată cu întâlnirea din pasaj, când aflăm ce creier expert într-ale uciderii profesionsite (cu contracte guvernamentale ultrasecrete şi hiperlucrative) era neicuţa Clyde Shelton - o gugumănie căreia merită să-i acordăm niţel mai multă atenţie, de vreme ce e tocmai twistul central care distruge tot filmul.
În primul rând, o dată cu această dezvăluire, se-alege praful de toate premisele: Clyde nu mai e bietul om cumsecade năpăstuit de soartă şi de lege, ci altceva - ceva mult mai naşpa: o adevărată maşină de ucis, în faţa căreia nu poţi decât să spui: "Na! S-au pus cu cine nu trebuia. Acu' să vezi!". Ca atare, fundamentul etic al povestirii se năruie prin individualizare.
Pe de altă parte, machina de ucis se impune în acest moment literalmente deus ex... machina - de vreme ce nimic n-o amorsase, oricât de subtil, în setup şi prima mişcare a confruntării. Rigorile profesionale impuneau o soluţie din două: sau se inserau anumite detalii aparent inofensive, dar care privite retrospectiv să dea de înţeles că da, într-adevăr, Clyde era acel mastermind al asasinatelor - sau (lucru mai puţin credibil, dar mult mai acceptabil dramaturgic), în urma traumei suferite acu' zece ani îmbrăţişa această meserie şi se specializa, anume ca să se răzbune; dar în nici un caz aşa: hodoronc-tronc, e un pitbull biped (persoanele de faţă se exclud) dresat la perfecţie.
Nu e lipsit de semnificaţie nici avertismentul de o banalitate crasă a denunţătorului: "Du-te la el în celulă şi trage-i un glonţ în cap - altfel, nu-l opreşti!" - ce distanţă, de la celebra replică a lui Trautmann: "N-am venit să-l scap pe Rambo de voi. Am venit să vă scap pe voi de Rambo!" Popularul erou al lui Stallone, în simplitatea lui cvasi-robotică, avea incomparabil mai multă personalitate decât voit-sofisticatul Clyde Shelton, cu toate intalaţiile şi combinaţiile lui puse la cale de la distanţă, care amintesc de Jigsaw, diabolicul personaj central al serialului "Saw".
Iar aici ne izbim de o altă problemă: principalul truc al lui Jigsaw era că niciodată nu omora (şi nici nu rănea) cu mâna lui - nu făcea decât să-şi pună victimele în nişte situaţii perverse care le obligau să aleagă între moarte şi automutilarea în chinuri. Clyde nu-şi face asemenea scrupule - el căsăpeşte-n stânga şi-n dreapta fără pic de mustrare de cuget (inclusiv oameni nevinovaţi, care s-a-ntâmplat să aibă tangenţă cu sistemul), ceea ce iar coboară statutul personajului. Aşa cum era gândită povestea, sensul s-ar fi comunicat eficient dacă protagonistul folosea numai inteligenţa, nu şi violenţa fizică, dacă ar fi manipulat sistemul astfel încât să-l facă să se autosaboteze - cum de altfel şi procedează, la început, în ingenioasa capcană judiciară pe care i-o întinde judecătoarei; s-o fi ţinut tot aşa, n-ar fi fost exclus să savurăm un nou Hannibal Lecter. Din păcate, şi această pistă ofertantă e abandonată încă înainte de jumătatea drumului.
O dată ce şi-a ratat astfel cele mai bune intenţii, filmul nu se mai încurcă, avântându-se într-o cascadă de eşecuri. În spiritul celor arătate mai sus, în locul inventivităţii îl investeşte pe Clyde cu viclenie ieftină - înlocuirea calităţii cu cantitatea.
Culmea, miza e tocmai logica de fier a planificării, ca şi a combinării şi a acţionării mecanismelor (cum se insistă în atâtea replici, inclusiv într-una dintre cele mai inspirate: "Când şi-a omorât colegul de celulă, a mutat un pion. Vă ţine în şah tot timpul...") - dar relaţia ei cu realitatea rămâne complet ilogică. Soluţia cu tunelurile, oricât de spectaculoasă, are un grad de credibilitate zero - şi anulează total şansa unei dezvoltări cu adevărat inteligente, abdicând de la varianta realmente proocatoare ca întregul proces să fi fost coordonat din celulă, prin manipulări isteţe şi efecte de domino (aşa cum ar fi presupus generoasa cale a determinării sistemului de a-şi devota propriii copii). Iar deznodământul nu e doar anticlimactic şi găurit de inadvertenţe (logice şi cronologice), ci şi pueril de simplist - trăgând heblul peste un thriller care începuse atât de bine...
Din fericire, regia lui F. Gary Gray compensează în mare parte toate aceste hibe scenaristice (de la Kurt Wimmer citire - "Sphere", "Equilibrum"... să-l vedem ce-o face din remake-ul după "Total Recall", pus la cale pentru 2011) prin dinamism şi stil discret, adecvat genului. Gray are chiar şi meritul de a-l face pe un hunk pietrolemnos ca Gerard Butler să se mişte mai actoriceşte decât în penibilul "300" şi adormitorul "Gamer" (nu credeam să-nvăţ a-mi plăcea vreodată), dându-i mai mult decât adecvat replica lui Jamie Foxx. Mai mult, regia lui Gray drege oarecum busuiocul unei alte cozi de peşte din scenariu - şi anume, cea a concluziei morale (căci, după toate cele îmbârligături, cam greu îl accepţi pe procurorele districtual Nick Rice ca erou salvator al zilei). Nevoit să manevreze o poveste tulbure la toate nivelurile logice, Gray recurge la ambiguitate - astfel că, ce puţin o bună bucată din film, urmăreşti cu interes oscilaţiile şi basculările personajelor: din călău în victimă, din apărător în acuzator, din susţinător în antagonist.
Şi, în fond, e cam greu să eviţi satisfacţia de a vedea că măcar pe ecran se mai găseşte câte unul care să joace pe degete un sistem atât de pervers cum e cel judiciar. Spuneam în analiza la "Poliţist, adj." că marea problemă a legislaţiilor din toate timpurile, şi mai cu seamă din lumea contemporană, e aceea că, în efortul de a fi cât mai imparţiale şi atotcuprinzătoare, legile se complică până la inaplicabilitate, dacă nu chiar nocivitate. Nici nu mai are rost să intrăm în detalii cu privire la genialul rechizitoriu întocmit de Kafka în acest sens. În orice caz, "Law Abiding Citizen" reuşeşte să formuleze just problema, chiar dacă mumai atât (absenţa rezolvării ţinând nu atât de eleganţă, cât de impotenţă) - astfel că măcar te pune pe gânduri. Şi, e bine de rău, îţi deapănă o poveste care te ţine în priză - cu condiţia de a face efortul să-i înghiţi defectele; şi este, într-adevăr, un efort!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 decembrie, 2009
Bucureşti, România
Un film care te ţine. Păcat că nu se ţine...
Sunt un anarhist.
Consider că nesupunerea civică, acţiunile anarhice, actele de a-ţi face singur dreptate sunt măsurile de ultimă instanţă ale corecţiei sociale - atunci când toate căile democratice au fost epuizate. În ultimă instanţă, justiţia de facto o bate pe cea de jure - sau, altfel spus, spiritul legii are întâietate asupra literei.
(Iar cei ce mă cunosc ştiu că, în ultimii doi ani, am ajuns destul de aproape de o asemenea dilemă; categoric, dacă nu se rezolva normal, aş fi tranşat-o aşa cum am predicat mai sus - altfel spus, păzea!)
De aici porneşte premisa filmului "Law Abiding Citizen" (tradus la noi destul de inspirat - mare minune! - prin "Motivat pentru a ucide"). Unui cetăţean oarecare, cu respect faţă de lege, tâlharii îi violează şi ucid fetiţa şi nevasta - iar justiţia nu poate accede dincolo de un compromis ridicol (conform uneia dintre cele mai mari hibe ale sistemului juridic american - uzanţa acelor infame "agreements": pledez vinovat, şi tu te simţi şi eşti băiat de comitet): un criminal îl dă-n gât pe celălalt şi scapă cu trei ani, în vreme ce acolitul primeşte injecţia letală.
În faţa unei asemenea aberaţii de procedură penală, e şi firesc să-ţi vină dracii şi, finalmente, să pui mâna pe topor (plus drujbă, explozivi plastici, napalm, troieni, roboţei şenilaţi care trag cu mitralera şi alte jucărele la fel de ingenioase). Aşa că, până la un punct (cam o treime din desfăşurare), empatizezi cu protagonistul şi mergi de mână cu povestea. Din păcate, totul se duce-n brânză o dată cu întâlnirea din pasaj, când aflăm ce creier expert într-ale uciderii profesionsite (cu contracte guvernamentale ultrasecrete şi hiperlucrative) era neicuţa Clyde Shelton - o gugumănie căreia merită să-i acordăm niţel mai multă atenţie, de vreme ce e tocmai twistul central care distruge tot filmul.
În primul rând, o dată cu această dezvăluire, se-alege praful de toate premisele: Clyde nu mai e bietul om cumsecade năpăstuit de soartă şi de lege, ci altceva - ceva mult mai naşpa: o adevărată maşină de ucis, în faţa căreia nu poţi decât să spui: "Na! S-au pus cu cine nu trebuia. Acu' să vezi!". Ca atare, fundamentul etic al povestirii se năruie prin individualizare.
Pe de altă parte, machina de ucis se impune în acest moment literalmente deus ex... machina - de vreme ce nimic n-o amorsase, oricât de subtil, în setup şi prima mişcare a confruntării. Rigorile profesionale impuneau o soluţie din două: sau se inserau anumite detalii aparent inofensive, dar care privite retrospectiv să dea de înţeles că da, într-adevăr, Clyde era acel mastermind al asasinatelor - sau (lucru mai puţin credibil, dar mult mai acceptabil dramaturgic), în urma traumei suferite acu' zece ani îmbrăţişa această meserie şi se specializa, anume ca să se răzbune; dar în nici un caz aşa: hodoronc-tronc, e un pitbull biped (persoanele de faţă se exclud) dresat la perfecţie.
Nu e lipsit de semnificaţie nici avertismentul de o banalitate crasă a denunţătorului: "Du-te la el în celulă şi trage-i un glonţ în cap - altfel, nu-l opreşti!" - ce distanţă, de la celebra replică a lui Trautmann: "N-am venit să-l scap pe Rambo de voi. Am venit să vă scap pe voi de Rambo!" Popularul erou al lui Stallone, în simplitatea lui cvasi-robotică, avea incomparabil mai multă personalitate decât voit-sofisticatul Clyde Shelton, cu toate intalaţiile şi combinaţiile lui puse la cale de la distanţă, care amintesc de Jigsaw, diabolicul personaj central al serialului "Saw".
Iar aici ne izbim de o altă problemă: principalul truc al lui Jigsaw era că niciodată nu omora (şi nici nu rănea) cu mâna lui - nu făcea decât să-şi pună victimele în nişte situaţii perverse care le obligau să aleagă între moarte şi automutilarea în chinuri. Clyde nu-şi face asemenea scrupule - el căsăpeşte-n stânga şi-n dreapta fără pic de mustrare de cuget (inclusiv oameni nevinovaţi, care s-a-ntâmplat să aibă tangenţă cu sistemul), ceea ce iar coboară statutul personajului. Aşa cum era gândită povestea, sensul s-ar fi comunicat eficient dacă protagonistul folosea numai inteligenţa, nu şi violenţa fizică, dacă ar fi manipulat sistemul astfel încât să-l facă să se autosaboteze - cum de altfel şi procedează, la început, în ingenioasa capcană judiciară pe care i-o întinde judecătoarei; s-o fi ţinut tot aşa, n-ar fi fost exclus să savurăm un nou Hannibal Lecter. Din păcate, şi această pistă ofertantă e abandonată încă înainte de jumătatea drumului.
O dată ce şi-a ratat astfel cele mai bune intenţii, filmul nu se mai încurcă, avântându-se într-o cascadă de eşecuri. În spiritul celor arătate mai sus, în locul inventivităţii îl investeşte pe Clyde cu viclenie ieftină - înlocuirea calităţii cu cantitatea.
Culmea, miza e tocmai logica de fier a planificării, ca şi a combinării şi a acţionării mecanismelor (cum se insistă în atâtea replici, inclusiv într-una dintre cele mai inspirate: "Când şi-a omorât colegul de celulă, a mutat un pion. Vă ţine în şah tot timpul...") - dar relaţia ei cu realitatea rămâne complet ilogică. Soluţia cu tunelurile, oricât de spectaculoasă, are un grad de credibilitate zero - şi anulează total şansa unei dezvoltări cu adevărat inteligente, abdicând de la varianta realmente proocatoare ca întregul proces să fi fost coordonat din celulă, prin manipulări isteţe şi efecte de domino (aşa cum ar fi presupus generoasa cale a determinării sistemului de a-şi devota propriii copii). Iar deznodământul nu e doar anticlimactic şi găurit de inadvertenţe (logice şi cronologice), ci şi pueril de simplist - trăgând heblul peste un thriller care începuse atât de bine...
Din fericire, regia lui F. Gary Gray compensează în mare parte toate aceste hibe scenaristice (de la Kurt Wimmer citire - "Sphere", "Equilibrum"... să-l vedem ce-o face din remake-ul după "Total Recall", pus la cale pentru 2011) prin dinamism şi stil discret, adecvat genului. Gray are chiar şi meritul de a-l face pe un hunk pietrolemnos ca Gerard Butler să se mişte mai actoriceşte decât în penibilul "300" şi adormitorul "Gamer" (nu credeam să-nvăţ a-mi plăcea vreodată), dându-i mai mult decât adecvat replica lui Jamie Foxx. Mai mult, regia lui Gray drege oarecum busuiocul unei alte cozi de peşte din scenariu - şi anume, cea a concluziei morale (căci, după toate cele îmbârligături, cam greu îl accepţi pe procurorele districtual Nick Rice ca erou salvator al zilei). Nevoit să manevreze o poveste tulbure la toate nivelurile logice, Gray recurge la ambiguitate - astfel că, ce puţin o bună bucată din film, urmăreşti cu interes oscilaţiile şi basculările personajelor: din călău în victimă, din apărător în acuzator, din susţinător în antagonist.
Şi, în fond, e cam greu să eviţi satisfacţia de a vedea că măcar pe ecran se mai găseşte câte unul care să joace pe degete un sistem atât de pervers cum e cel judiciar. Spuneam în analiza la "Poliţist, adj." că marea problemă a legislaţiilor din toate timpurile, şi mai cu seamă din lumea contemporană, e aceea că, în efortul de a fi cât mai imparţiale şi atotcuprinzătoare, legile se complică până la inaplicabilitate, dacă nu chiar nocivitate. Nici nu mai are rost să intrăm în detalii cu privire la genialul rechizitoriu întocmit de Kafka în acest sens. În orice caz, "Law Abiding Citizen" reuşeşte să formuleze just problema, chiar dacă mumai atât (absenţa rezolvării ţinând nu atât de eleganţă, cât de impotenţă) - astfel că măcar te pune pe gânduri. Şi, e bine de rău, îţi deapănă o poveste care te ţine în priză - cu condiţia de a face efortul să-i înghiţi defectele; şi este, într-adevăr, un efort!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 decembrie, 2009
Bucureşti, România
