Părerea criticului
„Legile atractiei” – comedia romantica a lui Peter Howitt – s-a vrut un fel de „remake generic” al filmelor cu Katharine Hepburn si Spencer Tracy. Ea este avocata, el este avocat, mai intai se infrunta in sala de tribunal, apoi cad unul in bratele celuilalt – nu pentru c-ar fi pierdut amandoi procesele, ci pentru ca (si-au dat seama ca) se iubesc... End of story.
Pentru a revigora o asemenea peltea de pelicula, ar fi fost nevoie de doi actori talentati si cu charisma. Julianne Moore si Pierce Brosnan. Ei sunt, iar filmul ii are. E suficient pentru a face un film bun? Nu.
Ce-i lipseste „Legilor atractiei” este scanteia – aia care scapara pe ecran atunci cand se-ntalneau cele doua fire electrice de inalta tensiune care erau Hepburn & Tracy. Tracy era mult mai putin frumos decat Brosnan (la drept vorbind, nu era deloc: era mic, indesat, cu o mutra de patron de macelarie al carui hobby e boxul), dar avea o prezenta pe ecran care te facea sa nu-l slabesti din ochi o clipa.
Nici Hepburn nu era o frumusete (conform standardelor acelor vremuri, conform standardelor vremurilor de acum), dar avea distinctie, panas si un fel unic de a fi incapatanat de antipatica – atat de incapatanat incat sfarseai prin a o iubi! Tracy era un „monstru acru”, care devenea sacru de cum lua in primire ecranul;
Hepburn era o luptatoare din categoria “Ciocanitoare” (Woody), care nu te lasa in pace pana n-o acceptai la ceai… Tracy era un bolid oprit, cu motorul duduind; Brosnan e o Formula 1 care ia viraje frumoase, fara a ajunge la finis. Hepburn era dracoasa; Moore e vacoasa.
Howitt – care a mai facut „Sliding Doors”, un film destul de original – se incurca aici intr-o poveste (intai comedie, apoi romantica) in care, e clar, nu crede o clipa. De ce ar face-o spectatorul?
Pentru a revigora o asemenea peltea de pelicula, ar fi fost nevoie de doi actori talentati si cu charisma. Julianne Moore si Pierce Brosnan. Ei sunt, iar filmul ii are. E suficient pentru a face un film bun? Nu.
Ce-i lipseste „Legilor atractiei” este scanteia – aia care scapara pe ecran atunci cand se-ntalneau cele doua fire electrice de inalta tensiune care erau Hepburn & Tracy. Tracy era mult mai putin frumos decat Brosnan (la drept vorbind, nu era deloc: era mic, indesat, cu o mutra de patron de macelarie al carui hobby e boxul), dar avea o prezenta pe ecran care te facea sa nu-l slabesti din ochi o clipa.
Nici Hepburn nu era o frumusete (conform standardelor acelor vremuri, conform standardelor vremurilor de acum), dar avea distinctie, panas si un fel unic de a fi incapatanat de antipatica – atat de incapatanat incat sfarseai prin a o iubi! Tracy era un „monstru acru”, care devenea sacru de cum lua in primire ecranul;
Hepburn era o luptatoare din categoria “Ciocanitoare” (Woody), care nu te lasa in pace pana n-o acceptai la ceai… Tracy era un bolid oprit, cu motorul duduind; Brosnan e o Formula 1 care ia viraje frumoase, fara a ajunge la finis. Hepburn era dracoasa; Moore e vacoasa.
Howitt – care a mai facut „Sliding Doors”, un film destul de original – se incurca aici intr-o poveste (intai comedie, apoi romantica) in care, e clar, nu crede o clipa. De ce ar face-o spectatorul?
