Părerea criticului
Multiculturalism la cote maxime - «Le Concert»
Atât de bun, că-i greu de urmărit!
Condiţia criticului de film e adeseori ingrată: nimereşti la unele pelicule atât de proaste, încât nici măcar să le urmăreşti nu poţi! Trece timpul, şi deodată te pomeneşti că de muuult eşti cu gândul la piaţă, la amantă sau la factura Vodafone, şi habar n-ai ce s-a mai întâmplat pe ecran - mai rău: nici măcar despre ce e vorba-n film nu ştii, că te-a pierdut din minutul trei şi-un sfert!
Azi mi s-a întâmplat pentru prima oară ceva similar, în condiţii contrare.
Cel puţin de două-trei ori, pe parcursul "Concertului", am constatat că pierdusem secvenţe importante, pur şi simplu fiindcă nu mă puteam desprinde de altele, anterioare - mă puseseră pe gânduri, sau mă urmărea încărcătura lor emoţională, sau efectiv încă mai continuam să le analizez, cu savoare, realizarea profesională; şi mi-era clar că va trebui să revăd filmul cel puţin o dată, ca să-i pot scrie cronica. Totuşi, n-a fost cazul: finalmente, totul s-a închegat cu deplină limpezime, iar impresiile conştiente s-au vădit îndeajuns de bogate, substanţiale şi detaliate, încât să pot concepe analiza fără grija de a nimeri pe-alături.
Deşi povestea în sine, cu toate dezvoltările ei, merită o disecţie aparte, punct cu punct - bubuie de secvenţe magistrale, toate legate într-un ansamblu admirabil de coerent şi dramatic - mă voi strădui totuşi să-mi menţin comentariul la acel nivel general şi semi-abstract al evitării oricăror spoilere, din simplul motiv că ar fi păcat de Dumnezeu să frustrez de satisfacţia descoperirii şi a neprevăzutului pe oricare spectatori ce abia urmează să vadă filmul. Radu Mihăileanu are ştiinţa şi arta de a te purta din surpriză în surpriză, pornind de la ceea ce pare o mică farsă în condiţiile mafiocraticei Rusii postcomuniste, pentru a evolua treptat spre o dramă cu accente comice irezistibile, plină de vibraţii lirice trepidante, de unde tragice sfâşietoare, de sondări ale unor profunzimi nebănuite - drama unei confluenţe multiculturale, în condiţiile Europei zilelor noastre: labirintică, bulibăşită (în toate sensurile!), încă debusolată de pe urma traumaticei schisme existente până în urmă cu douăzeci de ani (o coincidenţă semnificativă face ca tocmai acum să se aniverseze două decenii de la căderea infamului Zid al Berlinului - cu tot ceea ce a însemnat acel eveniment epocal).
Exponent el însuşi al multiculturalismului (nu întâmplător cam toate filmele sale abordează, în măsuri diferite, această temă), Radu Mihăileanu (evreu român dintr-o familie influenţată iniţial de comunismul sovietic de tip non-stalinist, pentru ca apoi să emigreze în Apus) continuă să se identifice cu "barbarii est-europeni" (în primul rând cei de sorginte slavă - şi ca atare, în măsura în care cele câteva asemenea procente şi influenţe o justifică, şi cu "barbarii români") angajaţi de câteva decenii într-o confruntare incomodă şi spinoasă cu vestul continentului. Aceasta este tema centrală a filmului, pe care o dezvoltă insolita farsă a "imposturii pozitive" în care se angajează personajele - făcând parte din trei naţiuni şi culturi diferite: rusească, franceză şi evreiască (plus componenta românească din domeniul autorial, fără însă a se regăsi şi în povestire).
Evident, acest lucru a determinat o stare la fel de compozită şi a structurilor de realizare a filmului, astfel încât avem de-a face cu o coproducţie franco-româno-belgiano-italiană (ultimele două ţări contribuind numai ca producători), plus prezenţa ruşilor (atât get-beget, cât şi etnici evrei şi ţigani - Rusia însăşi fiind un imens stat multinaţional) în scenariu, distribuţie şi decorurile reale (două zile de filmare la Moscova, în Piaţa Roşie). Dar dincolo de întreaga aventură multiplă a pregătirii şi turnării "Concertului", ceea ce contează cu adevărat e conţinutul; şi rezultatul final.
Este vorba, aşadar, de una dintre acele fabule ale "pariului nesăbuit", ale "proiectului nebunesc" care, în pofida tuturor piedicilor, nu numai că reuşeşte, ci chiar întrece până şi aşteptările celor ce l-au iniţiat, spre a-i propulsa către abisuri ale umanităţii imposibil de prevăzut. Scenariul demarează impetuos şi eficace, printr-o formulă îndrăzneaţă: încă din primele minute, nevoia dramatică se defineşte complet, pentru ca pe parcursul contraacţiunilor incipiente care urmează să recuperăm majoritatea informaţiile necesare despre personaje şi motivaţiile lor - un start extrem de dinamic şi angajant, cu atât mai mult cu cât secvenţele sunt scurte, percutante şi succedate într-un ritm accelerat (fiecare, cu poanta ei caracteristică - două exemple savuroase îmi vin în minte: mitingul nostalgicilor comunişti în faţa Kremlinului, populat cu câteva zeci de figuranţi profesionişti, sau recrutarea cuplului de veterani ai trupei care, croşetând plictisiţi, gâfâie şi miaună în ton-studioul unde se sonorizează filme porno; şi mai sunt încă atâtea...!) Nici nu ştim când ne trezim propulsaţi într-o poveste captivantă, iniţial presărată cu poante, ironii, înscenări şi trucuri, pentru ca pe nesimţite să-şi urzească substraturile omeneşti - până când, într-un final, ajungem să asistăm nu numai la împlinirea smintitului vis, ci şi la o întâlnire peste generaţii prin intermediul muzicii, la întregirea unor destine frânte, la o înălţare în sferele sublimului de proporţii mitice.
Ca să fim drepţi, pe întreaga sa acoladă, şi mai ales spre sfârşit, scenariul îşi îngăduie câteva rabaturi cam discutabile de la ortodoxismul dramaturgic. Principalele sale repere paradigmatice sunt insuficient de precis marcate - dar acest neajuns se compensează parţial, atât prin existenţa la nivel de fond a motivaţiilor care ar fi trebuit să conveargă în acele puncte, cât şi prin impactul de ansamblu al porţiunilor respective. Apoi, este aproape complet pierdut pe drum singurul antagonist real (directorul teatrului, interpretat de Valentin Teodosiu), astfel încât, în ultimă instanţă, protagoniştii se văd nevoiţi să se războiască numai cu destinul, nu şi cu un oponent uman concret - deşi acesta avusese din start toate datele respective, fiind şi construit astfel. Culmea, tocmai când uitaserăm de el, Mihăileanu îşi aduce aminte şi-l reinserează în poveste, printr-un truc cu du-te-vino dibaci compus: sosirea faxului (care ar fi trebuit să ducă la demascarea imposturii), pe care individul îl ignoră sub motiv că a intrat în concediu - şi se duce tocmai la... Paris! La Paris, unde ne aşteptăm la un crescendo de suspense spre final, potenţat şi de intervenţia lui - expediată ieftin, din păcate: un singur episod scurt, contând din sosirea la aeroport, plimbările prin oraş şi fotografiile turistic-familiale - şi descoperirea imposturii (din nou, foarte originală şi abilă soluţia afişului văzut într-una dintre poze) - pentru ca apoi să urmeze anti-climaxul: felul cum Ivan îl ia în primire, îl duce de nas şi-l scoate din joc, înainte de începutul concertului. E drept că povestea ajunsese deja pe cote maxime - dar personajul şi plotul purtat de el aveau nevoie de o finalizare pe măsura deschiderii iniţiale (şi, cunoscându-l pe Mihăileanu, putem fi siguri că aceasta n-ar fi ieftinit sau complicat deloc deznodământul).
Pe aceleaşi coordonate, i-aş reproşa autorului lipsa unei ultime întorsături, a unei surprize care să închidă cercul şi să pună punctul final pe toate sensurile deja relevate - din nou, o impunea formula atât de complexă a întregului scenariu. Or, o dată ce concertul (miza principală a filmului) începe, totul se desfăşoară liniar; apoteotic, sublim - dar tot liniar. Micile poante din acest segment de încheiere (rugăciunile lui Ivan, sau "rezolvarea problemei" cu Tretiakov), deşi delicioase, rămân totuşi accesorii.
În sfârşit, am mai avut senzaţia şi că Mihăileanu a cam sărit calul în privinţa debandadei la care se dedau instrumentiştii ţigani ajunşi la Paris. Zona derizoriului era deja perfect acoperită, ca element specific al farsei şi improvizaţiei, precum şi ca o contrapondere a rigorii şi seriozităţii proprii protagoniştilor - ceea ce mă face să afirm că echilibrul cel mai just s-ar fi situat o idee mai jos de nivelul tuturor acelor dezlănţuiri haotice, isterice, aproape violente, pe care le-am receptat ca şarjate şi peste măsură de demonstrative.
Dincolo de aceste câteva eventuale ezitări, însă, scenariul, cu toate virtuţile pe care i le-am trecut în revistă, este servit ireproşabil de regia sigură, robustă şi plină de stil, tipică pentru Radu Mihăileanu. Fiecare secvenţă e construită compact şi rotund, iar episoadele şi actele compuse din ele au un ritm narativ pe cât de cursiv, pe atât de dens şi susţinut. La nivel de mizanscenă, regisorul stăpâneşte cu mână sigură cele mai îndrăzneţe combinaţii - ca de pildă în prima confruntre dintre Andrei, Ivan şi Saşa, excelent filmată în nebunia ei. Se mai disting, dintre nenumăratele secvenţe tot una şi una, celebra nuntă turnată la Arenele Romane (inclusiv fusillada dintre mafii), plecarea pe jos spre aeroport (care a făcut deliciul spectatorilor ruşi, la proiecţia de probă din Moscova), secvenţa paşapoartelor, sau diversele apucături ale esticilor ajunşi la Paris - cum ar fi bişniţa cu caviar Beluga (ratată), urmată de succesul celei cu telefoane mobile chinezeşti.
Treptat, însă, aşa cum spuneam, toate acestea se epuizează, iar filonul central al poveştii se defineşte tot mai constitent, spre admirabila secvenţă a concertului - pregătită de autori şi echipă timp de şase luni. Nu este sarcina criticului de film să descrie toate detaliile eforturilor premergătoare, dar acestea ar putea face obiectul unui film în sine - unul dintre cele mai fascinante making of-uri din câte se pot imagina: repetiţiile, instruirea si antrenamentele Melaniei Laurent, modul de a fi ales şi folosit dublura, inserţia efectelor speciale (cu mare discreţie - rolul lor fiind acela de a susţine veridicitatea, nu spectacularul), apoi toată bucătăria de platou - cu scenografia, luminile, echipa de imagine, figuraţia... Miza era enormă: un concert care ajunge să frizeze miraculosul - ba chiar să-l cuprindă. Iar rezultatul e impecabil.
Fără nici un parti pris sau ostilitate la adresa lui Tarantino, îndrăznesc să spun că, pe lângă Anne-Marie Jacquet, Shoshanna din "Inglourious Basterds" nu e decât un exerciţiu de actorie oarecare din partea Melaniei Laurent, care aici se relevă în deplinătatea forţei şi a disponibilităţii sale dramatice - atât ca rol cu drepturi depline, cât şi în tandem cu Alexei Guskov, creatorul unui Andrei Filipov de o complexitate rară: rănit şi puternic, vulnerabil şi invincibil, cabotin şi poet, cinstit şi farseur, intelectual şi luptător... Îi dau replica şi-l completează, cum nu se poate mai onorabil, Dimitri Nazarov, într-un Sacha Grossman teluric şi plin de umor, şi Valeri Barinov, al cărui Ivan Gavrilov reuşeşte performanţa de a ne dărui un idealist fanatic al comunismului tuşant şi vrednic de milă duioasă... În rolul Guylène de la Rivière, Miou Miou este sobră, precisă şi eficientă, câtă vreme Vlad Ivanov reuşeşte să-şi afirme din nou talentul inepuizabil într-un Tretiakov care nu ne poate face decât să protestăm: "subfolosire!" Despre Valentin Teodosiu e de ajuns să spunem că e aşa cum îl ştim în momentele lui bune (mai bine zis: atunci când încape pe mâna unui regisor care ştie meserie, că altfel el e bun oriunde şi oricând) - şi, dacă tot am ajuns în sectorul românesc, se impune să remarcăm şi prestaţia... actoricească a străzilor din Bucureşti care "joacă" locuri din Moscova (atât de bine "machiate" de scenografia lui Cristian Niculescu, încât spectatorii ruşi le-au recunoscut cu toată convingerea ca fiind de la ei de-acasă). Fără a mai intra în detalii, sunt dator să afirm că şi costumele Vioricăi Petrovici, imaginea lui Laurent Dailland şi muzica originală a lui Alain Attal se menţin la aceleaşi cote valorice.
Tot în acest spirit, limitele de timp şi spaţiu îmi impun să mă opresc în locul unde simt că abia devenisem pregătit să intru cu adevărat în subiect - căci "Concertul" lui Radu Mihăileanu este un film despre care s-ar putea vorbi la nesfârşit. Aşa că vă propun o soluţie mult mai onestă - şi mai firească, în fond: vedeţi-l neîntârziat!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 noiembrie, 2009, h. 19:30-21:38
Bucureşti, România
Atât de bun, că-i greu de urmărit!
Condiţia criticului de film e adeseori ingrată: nimereşti la unele pelicule atât de proaste, încât nici măcar să le urmăreşti nu poţi! Trece timpul, şi deodată te pomeneşti că de muuult eşti cu gândul la piaţă, la amantă sau la factura Vodafone, şi habar n-ai ce s-a mai întâmplat pe ecran - mai rău: nici măcar despre ce e vorba-n film nu ştii, că te-a pierdut din minutul trei şi-un sfert!
Azi mi s-a întâmplat pentru prima oară ceva similar, în condiţii contrare.
Cel puţin de două-trei ori, pe parcursul "Concertului", am constatat că pierdusem secvenţe importante, pur şi simplu fiindcă nu mă puteam desprinde de altele, anterioare - mă puseseră pe gânduri, sau mă urmărea încărcătura lor emoţională, sau efectiv încă mai continuam să le analizez, cu savoare, realizarea profesională; şi mi-era clar că va trebui să revăd filmul cel puţin o dată, ca să-i pot scrie cronica. Totuşi, n-a fost cazul: finalmente, totul s-a închegat cu deplină limpezime, iar impresiile conştiente s-au vădit îndeajuns de bogate, substanţiale şi detaliate, încât să pot concepe analiza fără grija de a nimeri pe-alături.
Deşi povestea în sine, cu toate dezvoltările ei, merită o disecţie aparte, punct cu punct - bubuie de secvenţe magistrale, toate legate într-un ansamblu admirabil de coerent şi dramatic - mă voi strădui totuşi să-mi menţin comentariul la acel nivel general şi semi-abstract al evitării oricăror spoilere, din simplul motiv că ar fi păcat de Dumnezeu să frustrez de satisfacţia descoperirii şi a neprevăzutului pe oricare spectatori ce abia urmează să vadă filmul. Radu Mihăileanu are ştiinţa şi arta de a te purta din surpriză în surpriză, pornind de la ceea ce pare o mică farsă în condiţiile mafiocraticei Rusii postcomuniste, pentru a evolua treptat spre o dramă cu accente comice irezistibile, plină de vibraţii lirice trepidante, de unde tragice sfâşietoare, de sondări ale unor profunzimi nebănuite - drama unei confluenţe multiculturale, în condiţiile Europei zilelor noastre: labirintică, bulibăşită (în toate sensurile!), încă debusolată de pe urma traumaticei schisme existente până în urmă cu douăzeci de ani (o coincidenţă semnificativă face ca tocmai acum să se aniverseze două decenii de la căderea infamului Zid al Berlinului - cu tot ceea ce a însemnat acel eveniment epocal).
Exponent el însuşi al multiculturalismului (nu întâmplător cam toate filmele sale abordează, în măsuri diferite, această temă), Radu Mihăileanu (evreu român dintr-o familie influenţată iniţial de comunismul sovietic de tip non-stalinist, pentru ca apoi să emigreze în Apus) continuă să se identifice cu "barbarii est-europeni" (în primul rând cei de sorginte slavă - şi ca atare, în măsura în care cele câteva asemenea procente şi influenţe o justifică, şi cu "barbarii români") angajaţi de câteva decenii într-o confruntare incomodă şi spinoasă cu vestul continentului. Aceasta este tema centrală a filmului, pe care o dezvoltă insolita farsă a "imposturii pozitive" în care se angajează personajele - făcând parte din trei naţiuni şi culturi diferite: rusească, franceză şi evreiască (plus componenta românească din domeniul autorial, fără însă a se regăsi şi în povestire).
Evident, acest lucru a determinat o stare la fel de compozită şi a structurilor de realizare a filmului, astfel încât avem de-a face cu o coproducţie franco-româno-belgiano-italiană (ultimele două ţări contribuind numai ca producători), plus prezenţa ruşilor (atât get-beget, cât şi etnici evrei şi ţigani - Rusia însăşi fiind un imens stat multinaţional) în scenariu, distribuţie şi decorurile reale (două zile de filmare la Moscova, în Piaţa Roşie). Dar dincolo de întreaga aventură multiplă a pregătirii şi turnării "Concertului", ceea ce contează cu adevărat e conţinutul; şi rezultatul final.
Este vorba, aşadar, de una dintre acele fabule ale "pariului nesăbuit", ale "proiectului nebunesc" care, în pofida tuturor piedicilor, nu numai că reuşeşte, ci chiar întrece până şi aşteptările celor ce l-au iniţiat, spre a-i propulsa către abisuri ale umanităţii imposibil de prevăzut. Scenariul demarează impetuos şi eficace, printr-o formulă îndrăzneaţă: încă din primele minute, nevoia dramatică se defineşte complet, pentru ca pe parcursul contraacţiunilor incipiente care urmează să recuperăm majoritatea informaţiile necesare despre personaje şi motivaţiile lor - un start extrem de dinamic şi angajant, cu atât mai mult cu cât secvenţele sunt scurte, percutante şi succedate într-un ritm accelerat (fiecare, cu poanta ei caracteristică - două exemple savuroase îmi vin în minte: mitingul nostalgicilor comunişti în faţa Kremlinului, populat cu câteva zeci de figuranţi profesionişti, sau recrutarea cuplului de veterani ai trupei care, croşetând plictisiţi, gâfâie şi miaună în ton-studioul unde se sonorizează filme porno; şi mai sunt încă atâtea...!) Nici nu ştim când ne trezim propulsaţi într-o poveste captivantă, iniţial presărată cu poante, ironii, înscenări şi trucuri, pentru ca pe nesimţite să-şi urzească substraturile omeneşti - până când, într-un final, ajungem să asistăm nu numai la împlinirea smintitului vis, ci şi la o întâlnire peste generaţii prin intermediul muzicii, la întregirea unor destine frânte, la o înălţare în sferele sublimului de proporţii mitice.
Ca să fim drepţi, pe întreaga sa acoladă, şi mai ales spre sfârşit, scenariul îşi îngăduie câteva rabaturi cam discutabile de la ortodoxismul dramaturgic. Principalele sale repere paradigmatice sunt insuficient de precis marcate - dar acest neajuns se compensează parţial, atât prin existenţa la nivel de fond a motivaţiilor care ar fi trebuit să conveargă în acele puncte, cât şi prin impactul de ansamblu al porţiunilor respective. Apoi, este aproape complet pierdut pe drum singurul antagonist real (directorul teatrului, interpretat de Valentin Teodosiu), astfel încât, în ultimă instanţă, protagoniştii se văd nevoiţi să se războiască numai cu destinul, nu şi cu un oponent uman concret - deşi acesta avusese din start toate datele respective, fiind şi construit astfel. Culmea, tocmai când uitaserăm de el, Mihăileanu îşi aduce aminte şi-l reinserează în poveste, printr-un truc cu du-te-vino dibaci compus: sosirea faxului (care ar fi trebuit să ducă la demascarea imposturii), pe care individul îl ignoră sub motiv că a intrat în concediu - şi se duce tocmai la... Paris! La Paris, unde ne aşteptăm la un crescendo de suspense spre final, potenţat şi de intervenţia lui - expediată ieftin, din păcate: un singur episod scurt, contând din sosirea la aeroport, plimbările prin oraş şi fotografiile turistic-familiale - şi descoperirea imposturii (din nou, foarte originală şi abilă soluţia afişului văzut într-una dintre poze) - pentru ca apoi să urmeze anti-climaxul: felul cum Ivan îl ia în primire, îl duce de nas şi-l scoate din joc, înainte de începutul concertului. E drept că povestea ajunsese deja pe cote maxime - dar personajul şi plotul purtat de el aveau nevoie de o finalizare pe măsura deschiderii iniţiale (şi, cunoscându-l pe Mihăileanu, putem fi siguri că aceasta n-ar fi ieftinit sau complicat deloc deznodământul).
Pe aceleaşi coordonate, i-aş reproşa autorului lipsa unei ultime întorsături, a unei surprize care să închidă cercul şi să pună punctul final pe toate sensurile deja relevate - din nou, o impunea formula atât de complexă a întregului scenariu. Or, o dată ce concertul (miza principală a filmului) începe, totul se desfăşoară liniar; apoteotic, sublim - dar tot liniar. Micile poante din acest segment de încheiere (rugăciunile lui Ivan, sau "rezolvarea problemei" cu Tretiakov), deşi delicioase, rămân totuşi accesorii.
În sfârşit, am mai avut senzaţia şi că Mihăileanu a cam sărit calul în privinţa debandadei la care se dedau instrumentiştii ţigani ajunşi la Paris. Zona derizoriului era deja perfect acoperită, ca element specific al farsei şi improvizaţiei, precum şi ca o contrapondere a rigorii şi seriozităţii proprii protagoniştilor - ceea ce mă face să afirm că echilibrul cel mai just s-ar fi situat o idee mai jos de nivelul tuturor acelor dezlănţuiri haotice, isterice, aproape violente, pe care le-am receptat ca şarjate şi peste măsură de demonstrative.
Dincolo de aceste câteva eventuale ezitări, însă, scenariul, cu toate virtuţile pe care i le-am trecut în revistă, este servit ireproşabil de regia sigură, robustă şi plină de stil, tipică pentru Radu Mihăileanu. Fiecare secvenţă e construită compact şi rotund, iar episoadele şi actele compuse din ele au un ritm narativ pe cât de cursiv, pe atât de dens şi susţinut. La nivel de mizanscenă, regisorul stăpâneşte cu mână sigură cele mai îndrăzneţe combinaţii - ca de pildă în prima confruntre dintre Andrei, Ivan şi Saşa, excelent filmată în nebunia ei. Se mai disting, dintre nenumăratele secvenţe tot una şi una, celebra nuntă turnată la Arenele Romane (inclusiv fusillada dintre mafii), plecarea pe jos spre aeroport (care a făcut deliciul spectatorilor ruşi, la proiecţia de probă din Moscova), secvenţa paşapoartelor, sau diversele apucături ale esticilor ajunşi la Paris - cum ar fi bişniţa cu caviar Beluga (ratată), urmată de succesul celei cu telefoane mobile chinezeşti.
Treptat, însă, aşa cum spuneam, toate acestea se epuizează, iar filonul central al poveştii se defineşte tot mai constitent, spre admirabila secvenţă a concertului - pregătită de autori şi echipă timp de şase luni. Nu este sarcina criticului de film să descrie toate detaliile eforturilor premergătoare, dar acestea ar putea face obiectul unui film în sine - unul dintre cele mai fascinante making of-uri din câte se pot imagina: repetiţiile, instruirea si antrenamentele Melaniei Laurent, modul de a fi ales şi folosit dublura, inserţia efectelor speciale (cu mare discreţie - rolul lor fiind acela de a susţine veridicitatea, nu spectacularul), apoi toată bucătăria de platou - cu scenografia, luminile, echipa de imagine, figuraţia... Miza era enormă: un concert care ajunge să frizeze miraculosul - ba chiar să-l cuprindă. Iar rezultatul e impecabil.
Fără nici un parti pris sau ostilitate la adresa lui Tarantino, îndrăznesc să spun că, pe lângă Anne-Marie Jacquet, Shoshanna din "Inglourious Basterds" nu e decât un exerciţiu de actorie oarecare din partea Melaniei Laurent, care aici se relevă în deplinătatea forţei şi a disponibilităţii sale dramatice - atât ca rol cu drepturi depline, cât şi în tandem cu Alexei Guskov, creatorul unui Andrei Filipov de o complexitate rară: rănit şi puternic, vulnerabil şi invincibil, cabotin şi poet, cinstit şi farseur, intelectual şi luptător... Îi dau replica şi-l completează, cum nu se poate mai onorabil, Dimitri Nazarov, într-un Sacha Grossman teluric şi plin de umor, şi Valeri Barinov, al cărui Ivan Gavrilov reuşeşte performanţa de a ne dărui un idealist fanatic al comunismului tuşant şi vrednic de milă duioasă... În rolul Guylène de la Rivière, Miou Miou este sobră, precisă şi eficientă, câtă vreme Vlad Ivanov reuşeşte să-şi afirme din nou talentul inepuizabil într-un Tretiakov care nu ne poate face decât să protestăm: "subfolosire!" Despre Valentin Teodosiu e de ajuns să spunem că e aşa cum îl ştim în momentele lui bune (mai bine zis: atunci când încape pe mâna unui regisor care ştie meserie, că altfel el e bun oriunde şi oricând) - şi, dacă tot am ajuns în sectorul românesc, se impune să remarcăm şi prestaţia... actoricească a străzilor din Bucureşti care "joacă" locuri din Moscova (atât de bine "machiate" de scenografia lui Cristian Niculescu, încât spectatorii ruşi le-au recunoscut cu toată convingerea ca fiind de la ei de-acasă). Fără a mai intra în detalii, sunt dator să afirm că şi costumele Vioricăi Petrovici, imaginea lui Laurent Dailland şi muzica originală a lui Alain Attal se menţin la aceleaşi cote valorice.
Tot în acest spirit, limitele de timp şi spaţiu îmi impun să mă opresc în locul unde simt că abia devenisem pregătit să intru cu adevărat în subiect - căci "Concertul" lui Radu Mihăileanu este un film despre care s-ar putea vorbi la nesfârşit. Aşa că vă propun o soluţie mult mai onestă - şi mai firească, în fond: vedeţi-l neîntârziat!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 noiembrie, 2009, h. 19:30-21:38
Bucureşti, România
