Părerea criticului
Franta are deja o mostenire masiva de filme noir, sau macar cu gangsteri: Jean Gabin, Alain Delon, Jean-Pierre Belmondo, Michel Bouquet, Matthieu Carriere, Marcel Bozzufi - sau, pe partea regiei, Jean-Pierre Melville, Marcel Carne, Rene Clement, Georges Lautner, Henri Verneuil; ca si, desigur, romanele lui Georges Simenon, sau dialogurile scaparatoare ale lui Michel Audiard, al carui stil e imitat aici ca in transpunerile candidatilor la regie de film care cred ca a-l ecraniza pe Caragiale inseamna a-i rescrie replicile cum crezi tu ca-i mai bine.
Ca atare, singura justificare pentru un regisor ca Alain Corneau de a reveni asupra unui film deja consacrat sub semnatura lui Melville si a lui Jose Giovanni (dupa romanul "Un Reglement de comptes" al acestuia din urma - un autor care iubeste cu pasiune tema gangsterului ce calca pe bec ultima oara, da' bine - adica rau), ar fi capetele de afis, in frunte cu Daniel Auteuil (care nu-i Lino Ventura, nici macar intr-un rol indoielnic, cum a fost acest Gu, dar are mustacioara) si Monica Bellucci (care nu se compara cu Simone Signoret nici s-o pici cu cioara... asta, ceara; ma rog, fata asta nu se compara cu nimic asa... in general). in plus, ce doi nu vibreaza pe aceeasi lungime de unda, neam. Urmeaza o serie de nume mari ca Jacques Dutronc, Eric Cantona, Philippe Nahon, Gilbert Melki, Jean-Paul Bonnaire - care nu fac decat sa umple genericul, ca si (cu joc plictisit si amatoricesc) cele peste doua ore si jumatate care urmeaza.
Din pacate, Corneau, caruia ii lipseste simtul autentic al ritmului si al energiei interioare, le copiaza la un nivel strict superficial din filmele americane - incepand chiar cu schimbul de focuri din deschidere, in night-club, violent si strident, a la Brian de Palma de necomparat cu kickstart-urile precise si reci ale lui Melville: hold-up-ul de la banca din Un flic, sau cautarea cheii potrivite in Le Samourai. in plus, secventa mai e si disproportionata: sterge complet efectul momentului imediat anterior, cu fuga lui Gu (menit sa impuna un context, dar oricum prea scurt ca sa reuseasca), dupa care, prin contrast retrospectiv, decupleaza spectatorul de la episoadele expozitive care urmeaza - de asemenea, importante pentru a intelege actiunea. Asa ca ne plictisim cu sarg pana la marele jaf mare, care nici el nu rezolva mare lucru, de vreme ce eficienta sa autocontinuta e deja anulata a priori de catre nenumaratele precedente pe care hollywoodul le-a fumat si le-a lasat.
Poate din aceeasi incapacitate funciara de a "simti" povestea si stilul adecvat, Corneau respinge conceptia alb-negru a lui Melville, optand pentru o viziune care s-ar voi mai colorata, si nu reuseste sa fie decat baltata, cu tonuri insuportabil de suprasaturate. Sangele (imbelsugat) e mai rosu decat bulionul cel mai proaspat, lumina farurilor e chihlimbarie, pana si fotografiile alb-negru de la locul faptei au o tenta galbuie; in mod ciudat, doar finalul revine la nuante mai firesti - poate ca sa ne sugereze ca filmul s-a terminat, si acum revenim in lumea reala...? Corneau stie...
Ar mai merita sa mentionam grija autorului pentru detalii - ca de pilda, faptul ca, desi povestea se petrece in anii '60, strazile sunt pline de masini din anii '40... '50... Mai treaca mearga - dar pe ici, pe colo, se pot vedea si altele, mult mai recente! Unde esti, Sergiule, sa te vezi razbunat!
Concluzie:
Pe langa excesele cromatice si nivelurile mai intense ale violentei, remake-ul lui Corneau e un exercitiu in redundanta in raport cu filmul initial al lui Melville. Nu e rau - e pur si simplu inutil.
Ca atare, singura justificare pentru un regisor ca Alain Corneau de a reveni asupra unui film deja consacrat sub semnatura lui Melville si a lui Jose Giovanni (dupa romanul "Un Reglement de comptes" al acestuia din urma - un autor care iubeste cu pasiune tema gangsterului ce calca pe bec ultima oara, da' bine - adica rau), ar fi capetele de afis, in frunte cu Daniel Auteuil (care nu-i Lino Ventura, nici macar intr-un rol indoielnic, cum a fost acest Gu, dar are mustacioara) si Monica Bellucci (care nu se compara cu Simone Signoret nici s-o pici cu cioara... asta, ceara; ma rog, fata asta nu se compara cu nimic asa... in general). in plus, ce doi nu vibreaza pe aceeasi lungime de unda, neam. Urmeaza o serie de nume mari ca Jacques Dutronc, Eric Cantona, Philippe Nahon, Gilbert Melki, Jean-Paul Bonnaire - care nu fac decat sa umple genericul, ca si (cu joc plictisit si amatoricesc) cele peste doua ore si jumatate care urmeaza.
Din pacate, Corneau, caruia ii lipseste simtul autentic al ritmului si al energiei interioare, le copiaza la un nivel strict superficial din filmele americane - incepand chiar cu schimbul de focuri din deschidere, in night-club, violent si strident, a la Brian de Palma de necomparat cu kickstart-urile precise si reci ale lui Melville: hold-up-ul de la banca din Un flic, sau cautarea cheii potrivite in Le Samourai. in plus, secventa mai e si disproportionata: sterge complet efectul momentului imediat anterior, cu fuga lui Gu (menit sa impuna un context, dar oricum prea scurt ca sa reuseasca), dupa care, prin contrast retrospectiv, decupleaza spectatorul de la episoadele expozitive care urmeaza - de asemenea, importante pentru a intelege actiunea. Asa ca ne plictisim cu sarg pana la marele jaf mare, care nici el nu rezolva mare lucru, de vreme ce eficienta sa autocontinuta e deja anulata a priori de catre nenumaratele precedente pe care hollywoodul le-a fumat si le-a lasat.
Poate din aceeasi incapacitate funciara de a "simti" povestea si stilul adecvat, Corneau respinge conceptia alb-negru a lui Melville, optand pentru o viziune care s-ar voi mai colorata, si nu reuseste sa fie decat baltata, cu tonuri insuportabil de suprasaturate. Sangele (imbelsugat) e mai rosu decat bulionul cel mai proaspat, lumina farurilor e chihlimbarie, pana si fotografiile alb-negru de la locul faptei au o tenta galbuie; in mod ciudat, doar finalul revine la nuante mai firesti - poate ca sa ne sugereze ca filmul s-a terminat, si acum revenim in lumea reala...? Corneau stie...
Ar mai merita sa mentionam grija autorului pentru detalii - ca de pilda, faptul ca, desi povestea se petrece in anii '60, strazile sunt pline de masini din anii '40... '50... Mai treaca mearga - dar pe ici, pe colo, se pot vedea si altele, mult mai recente! Unde esti, Sergiule, sa te vezi razbunat!
Concluzie:
Pe langa excesele cromatice si nivelurile mai intense ale violentei, remake-ul lui Corneau e un exercitiu in redundanta in raport cu filmul initial al lui Melville. Nu e rau - e pur si simplu inutil.
